— Spune-i singură. Vrea să te vadă.
Senatorul Simon se lumină şi spuse:
— Ruth, poate-l întrebi pe domnul Ellis despre subsol!
Senatorul tocmai descoperise rânduri întregi de sertare cu dosarele magazinului companiei Ellis Granite. Senatorul nu avea nici o îndoială că erau pline cu documente fascinante ale companiei şi voia permisiunea să se uite prin ele şi poate să expună
câteva dintre acele obiecte în muzeu. Îi scrisese domnului Ellis o scrisoare în care-i cerea acest lucru, dar nu primise nici un răspuns.
— Nu pot ajunge astăzi acolo, Cal, spuse Ruth.
— E bine şi mâine.
— Nici mâine nu pot ajunge.
— Vrea să discute cu tine, Ruth. Are să-ţi spună ceva.
— Nu mă interesează.
— Cred că-i în interesul tău să treci pe-acolo. Te duc eu, dacă ţi-e mai uşor.
— Nu merg, Cal, spuse Ruth.
— De ce nu mergi să-l vezi, Ruth? interveni senatorul Simon. L-ai putea întreba de subsol. Poate vin şi eu...
— Dar la sfârşitul săptămânii? Poate vii vineri seara la cină. Sau la micul dejun, sâmbătă?
— Nu vin, Cal.
— Dar duminică dimineaţă, ce zici? Sau duminica următoare?
Ruth se gândi un moment.
— Duminica următoare, domnul Ellis n-o să mai fie pe insulă.
— Ce te face să crezi asta?
— Tot timpul pleacă de pe Fort Niles în a doua sâmbătă din septembrie. Duminica următoare o să fie în Concord.
— Ba nu. Mi-a spus foarte clar că nu pleacă de pe Fort Niles până nu te vede pe tine.
Asta-i închise gura lui Ruth.
— Doamne, spuse senatorul Simon, îngrozit. Domnul Ellis plănuieşte să petreacă
iarna aici, nu-i aşa?
— Cred că asta depinde de Ruth, spuse Cal Cooley.
— Dar ar fi uimitor, spuse senatorul Simon. Nu s-a mai auzit aşa ceva!
O privi panicat pe Ruth.
— Ce înseamnă asta? spuse el. Doamne, Ruth. Ce-ai de gând să faci?
Ruth nu avea nici un răspuns, dar nu-i trebuia vreunul, pentru că discuţia fu curmată brusc de Webster Pommeroy, care dădu buzna ţinând în mână un obiect hidos. Webster era acoperit cu nămol de la piept în jos, şi faţa îi era atât de schimonosită, încât Ruth crezu că descoperise cel de-al doilea colţ de elefant. Dar nu, nu era un colţ de elefant. Era un obiect rotund şi murdar pe care Webster i-l dădu senatorului. Lui Ruth îi trebui un moment să-şi dea seama ce era, dar când înţelese
îngheţă. Chiar şi Cal Cooley păli când pricepu că Webster Pommeroy avea în mână un craniu uman.
Senatorul îl întoarse de pe o parte pe alta în mâinile lui moi. Craniul era intact.
Dinţii erau încă la locul lor, şi o pieliţă zbârcită cu fire lungi de păr pline de nămol acoperea osul. Era oribil. Webster tremura ca varga.
— Ce-i asta? întrebă Cal Cooley, şi vocea lui nu mai era sarcastică. Ce dracu’ e asta?
— N-am nici o idee, spuse senatorul.
Dar, după cum se dovedi, avea el o idee. Câteva zile mai târziu – după ce poliţia din Rockland veni cu barca Pazei de Coastă ca să examineze craniul şi să-l ia pentru teste medico-legale –, îndurerat, senatorul Simon îi spuse lui Ruth Thomas, care era oripilată, despre bănuiala lui.
— Ruthie, spuse el, pun pariu pe toţi banii din lume că acela e craniul bunicii tale, Jane Smith-Ellis. Asta o să descopere ei, dacă o să descopere ceva. Restul corpului e probabil încă acolo, în mlaştini, unde putrezeşte din 1927 când a fost luată de val.
O strânse pe Ruth de umeri neaşteptat de puternic.
— Să nu-i spui mamei tale. Ar fi distrusă.
— Şi atunci de ce-mi spui mie? întrebă Ruth.
Era furioasă.
