— Haide! spuse Kitty. Nu-i nimic dacă faci un copil! Spune-i, Rhonda. Tu ai făcut vreo douăzeci. O nimica toată. Orice om cu mâini curate şi bun-simţ o poate face.
Eddie îşi băgă lingura în gură, o scoase înapoi şi ţipă încântat. Kitty ridică faţa de masă şi privi dedesubt. Începu să râdă.
— Habar n-aveam că eşti acolo, Ruth! strigă Kitty. Am uitat cu totul de tine!
Epilog
Uriaşii pot fi întâlniţi la toate speciile de animale şi interesează nu numai din punctul de vedere al dimensiunii lor uimitoare, ci şi pentru a arăta în ce măsură
indivizii pot depăşi dimensiunile obişnuite ale speciei lor. Se pune întrebarea dacă
homarii care cântăresc între 10 şi 12 kilograme trebuie priviţi din punct de vedere tehnic ca fiind uriaşi, sau pur şi simplu ca nişte exemplare sănătoase şi viguroase pe care norocul le-a însoţit în fiecare zi a vieţii lor agitate. Înclin să cred ultima variantă şi să privesc homarul-mamut pur şi simplu ca pe un privilegiat al naturii, care e mai mare decât semenii lui pentru că le este superior. Norocul nu l-a părăsit niciodată.
Homarul american:
Studiu asupra comportamentului şi dezvoltării
Dr. Francis Hobart Herrick
1895
Până în vara lui 1982, cooperativa Skillet County Fishing aducea un profit frumos celor trei sute de membri, pescari de pe Fort Niles şi Courne Haven. Biroul cooperativei se afla în camera însorită de la intrarea în ceea ce fusese odinioară
magazinul companiei Ellis Granite şi care acum era Muzeul Inter-insular de Istorie Naturală. Fondatoarea şi directoarea cooperativei era o tânără pricepută care se numea Ruth Thomas-Wishnell. În ultimii cinci ani, Ruth îşi bătuse la cap toate rudele şi aproape toţi vecinii pentru a-i convinge să intre în delicata reţea de încredere care avea să transforme cooperativa Skillet County într-un real succes.
În câteva cuvinte, nu a fost uşor.
Ideea cooperativei îi venise prima dată lui Ruth când îi văzuse împreună în aceeaşi
cameră pe tatăl ei şi pe unchiul lui Owney, Babe Wishnell. Asta s-a întâmplat la botezul fiului lui Ruth şi al lui Owney, David, la începutul lui iunie 1977. Botezul a avut loc în sufrageria casei doamnei Pommeroy şi a fost oficiat fără nici o urmă de bucurie de Toby Wishnell. Martori erau câţiva locuitori mohorâţi, atât de pe Fort Niles, cât şi de pe Courne Haven. Cu puţin timp înainte de ceremonie, bebeluşul David vomase pe rochiţa lui de botez, veche şi de împrumut, aşa că Ruth îl dusese sus să-l schimbe în ceva mai puţin elegant, dar mult mai curat. În timp ce-l schimba, David începuse să plângă, aşa că stătu cu el o vreme, în dormitorul doamnei Pommeroy, şi-l alăptă.
După un sfert de oră, când Ruth se întoarse în sufragerie, observă că tatăl ei şi Babe Wishnell – care nici măcar nu se uitaseră unul la altul toată dimineaţa şi stătuseră
bosumflaţi în colţuri opuse ale camerei – scoseseră acum fiecare câte un carneţel. Scriau în caietele acelea cu cioturi identice de creion şi păreau complet absorbiţi, tăcuţi şi încruntaţi.
Ruth ştia exact ce face taică-său, pentru că-l văzuse făcând asta de un milion de ori, aşa că nu avu nici o problemă să-şi dea seama ce punea la cale cu Babe Wishnell.
Calculau. Se ocupau de afacerile lor cu homari. Învârteau numere, comparau preţuri, plănuiau unde să pună capcane, adunau cheltuieli, făceau bani. Cât dură slujba scurtă
şi lipsită de momente emoţionante, Ruth îi privi atentă pe amândoi; nici unul din ei nu-şi ridică ochii de pe şirurile de cifre.
Ruth începu să se gândească la acea întâmplare.
Începu să se gândească şi mai serios câteva luni mai târziu, când Cal Cooley apăru neanunţat la Muzeul de Istorie Naturală unde ea, Owney şi David locuiau acum. Cal urcă treptele abrupte spre apartamentul aflat deasupra colecţiei imense şi dezordonate a senatorului Simon şi bătu la uşă. Arăta jalnic. Îi spuse lui Ruth că fusese trimis de domnul Ellis care avea, pare-se, de făcut o ofertă. Domnul Ellis voia să-i dea lui Ruth sclipitoarea lentilă Fresnel de la farul din Goat’s Rock. Cal Cooley abia putea să spună
acele cuvinte fără să-i vină să plângă. Ruth se distra de minune. Cal petrecuse luni întregi lustruind fiecare centimetru de alamă şi sticlă al preţioasei lentile, dar domnul Ellis era de neclintit. Voia s-o aibă Ruth. Cal nu-şi putea imagina de ce. Domnul Ellis îi spusese lui Cal să-i transmită lui Ruth că putea face ce voia cu ea. Cu toate că, după
părerea lui Cal, domnul Ellis ar fi vrut să vadă lentila Fresnel expusă ca piesă centrală a noului muzeu.
— O s-o iau, spuse Ruth, şi imediat îi ceru lui Cal să plece.
— Apropo, Ruth, spuse Cal, domnul Ellis încă aşteaptă să te vadă.
— Bine, spuse Ruth. Mulţumesc, Cal. Acum afară cu tine.
După ce Cal plecă, Ruth se gândi la darul pe care tocmai îl primise. Se întreba despre ce putea fi vorba. Încă nu fusese să-l vadă pe domnul Ellis, care rămăsese pe
Fort Niles toată iarna trecută. Dacă încerca s-o atragă la casa Ellis, putea să uite de asta; n-avea de gând să meargă. Dar nu se simţea în apele ei la gândul că domnul Ellis pierdea vremea acolo aşteptându-i vizita. Ştia că prezenţa domnului Ellis pe Fort Niles ca locuitor permanent deranja armonia insulei şi era conştientă că vecinii ştiau că ea are ceva de-a face cu asta. Dar n-avea de gând să se ducă acolo. N-avea nimic să-i spună şi nici n-o interesa ce-avea el de spus. Cu toate astea, urma să accepte lentila Fresnel. Şi da, va face ce-o să vrea cu ea.
În seara aceea avu o discuţie lungă cu tatăl ei, cu senatorul Simon şi cu Angus Addams. Le povesti despre dar, şi ei încercară să-şi dea seama cam cât valora obiectul acela. Totuşi nu aveau nici o idee. A doua zi, Ruth începu să sune la casele de licitaţie din New York, lucru pentru care era nevoie de ceva muncă şi îndrăzneală, dar Ruth o scoase la capăt. Trei luni mai târziu, după negocieri complicate, un bogătaş din Carolina de Nord deveni proprietarul lentilei Fresnel a farului din Goat’s Rock, iar Ruth ţinea în mână un cec de 22000 de dolari.
Atunci mai avu o discuţie lungă.
De astă dată cu tatăl ei, senatorul Simon, Angus Addams şi Babe Wishnell. Îl atrăsese pe Babe Wishnell de pe Courne Haven cu promisiunea unei cine copioase pentru duminică seară, pe care până la urmă o pregăti doamna Pommeroy. Lui Babe Wishnell nu-i prea plăcea să vină pe Fort Niles, dar nu putea să refuze invitaţia unei femei tinere care, până la urmă, îi era rudă. Ruth i-a spus: „M-am simţit foarte bine la nunta fiicei dumneavoastră şi simt c-ar trebui să vă mulţumesc invitându-vă la o cină
delicioasă“, iar el n-a avut cum s-o refuze.
N-a fost cea mai relaxată cină, dar ar fi fost cu mult mai încordată dacă doamna Pommeroy n-ar fi fost acolo să măgulească şi să răsfeţe pe toată lumea. După cină, doamna Pommeroy servi rom fierbinte. Ruth stătea la masă, legănându-şi fiul în poală
şi prezentându-şi ideile în faţa lui Babe Wishnell, a tatălui ei şi a fraţilor Addams. Le spuse că vrea să înceapă o afacere cu momeală. Avea să pună la bătaie bani pentru construirea unei clădiri pe docul din Fort Niles şi avea să cumpere cântare şi frigidere, precum şi barca necesară pentru transportarea momelii din Rockland pe Fort Niles, odată la câteva săptămâni. Le arătă calculele pe care le tot făcuse de săptămâni în şir.
Se gândise la toate. Singurul lucru de care avea nevoie era promisiunea tatălui ei, a lui Angus Addams şi a lui Babe Wishnell că o să cumpere momeala de la ea dacă le oferea un preţ bun. Din capul locului putea să le economisească zece cenţi pe baniţă. Şi avea să-i scutească de drumul săptămânal până la Rockland pentru a aduce momeala.
— Voi trei sunteţi cei mai respectaţi pescari de pe Fort Niles şi Courne Haven, spuse ea în timp ce căuta cu degetele vârful unui dinte nou pe gingiile fiului ei. Dacă
oamenii vă văd pe voi făcând asta, o să ştie imediat că-i o afacere bună.
— Ai înnebunit cu totul, spuse Angus Addams.
