— Ia banii şi mută-te în Nebraska, spuse senatorul Simon.
— Eu mă bag, spuse Babe Wishnell fără nici o ezitare.
— Şi eu mă bag, spuse tatăl lui Ruth, şi cei doi pescari neîntrecuţi schimbară o privire complice.
Înţeleseră cum stăteau lucrurile şi pricepură imediat care era ideea. Cifrele arătau bine şi nu erau proşti.
După şase luni, când afacerea cu momeală se dovedi un succes uriaş, Ruth fondă
cooperativa. Îl numi preşedinte pe Babe Wishnell, dar păstră sediul pe Fort Niles, ceea ce mulţumea pe toată lumea. Alese un consiliu de directori format din cei mai corecţi oameni atât de pe Fort Niles, cât şi de pe Courne Haven. Fiecare pescar care devenea membru al cooperativei Skillet County putea obţine reduceri speciale la momeală şi-şi putea vinde marfa lui Ruth Thomas-Wishnell chiar acolo, pe docul de pe Fort Niles. Îl angajă pe Webster Pommeroy să aibă grijă de cântare. Băiatul era atât de cinstit, încât nimeni nu îndrăznea să-l acuze că trişează. Îl numi pe taică-său responsabil cu stabilirea preţurilor zilnice pentru homari, la care ajungea după ce se tocmea la telefon cu negustori din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, până în Manhattan. Angajă pe cineva neutru – un tânăr cu capul pe umeri din Freeport – pentru a se ocupa de iazul artificial construit de Ruth ca să poată depozita homarii până în ziua următoare, când erau trimişi la Rockland.
Toţi cei înscrişi aveau de câştigat, şi se economiseau săptămâni întregi, pentru că nu mai trebuiau să-şi care marfa până în Rockland. Bineînţeles, la început au fost şi piedici. Cineva aruncase cu pietre în geamurile casei unde locuia tatăl lui Ruth şi unii se uitau duşmănos la ea când o vedeau pe stradă. Cineva chiar ameninţase c-o să dea foc Muzeului de Istorie Naturală. Angus Addams nu mai vorbi cu Ruth şi cu taică-său aproape doi ani, dar în final deveni şi el membru. La urma urmei, erau nişte insule de pescari care-i imitau pe cei mai buni, şi, odată ce pescarii din prima linie s-au înscris, n-a fost greu să se găsească şi alţi membri. Sistemul funcţiona. Funcţiona cum nu se poate mai bine. Doamna Pommeroy se ocupa de toată activitatea de secretariat la biroul cooperativei Skillet. Se pricepea la asta, era răbdătoare şi organizată. Se pricepea de asemenea de minune să liniştească pescarii când se agitau prea tare sau deveneau paranoici şi prea competitivi. De câte ori un pescar dădea buzna în birou, ţipând că
Ruth îl jefuieşte sau că cineva i-a sabotat capcanele, era sigur că va pleca fericit şi împăcat – şi în plus cu o tunsoare nouă şi frumoasă.
Soţul lui Ruth şi tatăl ei făceau avere pescuind împreună. Owney fusese ajutorul lui Stan vreme de doi ani; apoi îşi cumpărase propria barcă (o barcă din fibră de sticlă, prima de pe ambele insule; Ruth îl convinsese să facă asta), dar el şi Stan Thomas încă
mai împărţeau profitul. Formaseră propria lor corporaţie. Stan Thomas şi Owney Wishnell alcătuiau un cuplu uimitor. Erau vrăjitori în ale pescuitului. Nu le ajungeau
orele unei zile pentru toţi homarii pe care-i scoteau din ocean. Owney se dovedi un pescar talentat, un pescar înnăscut. În fiecare după-amiază se întorcea acasă la Ruth fredonând şi cu un fel de strălucire şi mulţumit de succesul lui. Se întorcea acasă în fiecare după-amiază satisfăcut, mândru şi dornic să facă sex în modul cel mai murdar, şi lui Ruth îi plăcea asta. Îi plăcea foarte mult.
Cât despre Ruth, şi ea era mulţumită. Era satisfăcută şi enorm de mândră de ea însăşi. Din punctul ei de vedere, dăduse lovitura. Ruth îşi iubea soţul şi băieţelul, dar cel mai mult îşi iubea afacerea. Îşi iubea iazul cu homari şi afacerea cu momeală, şi era cât se poate de mulţumită că reuşise să pună pe picioare cooperativa şi să-i convingă
pe toţi pescarii aceia mari şi puternici să se înscrie. Toţi oamenii aceia care înainte nu spuseseră nici o vorbă bună unul despre altul! Le oferise ceva atât de inteligent şi de eficient, că până şi ei pricepuseră avantajele. Şi afacerile mergeau minunat. Acum Ruth se gândea să monteze pompe de benzină pe docurile de pe cele două insule. Ar fi fost o investiţie costisitoare, dar cu siguranţă avea să dea repede roade. Şi şi-o putea permite.
Făcea o mulţime de bani. Se întreba, destul de îngâmfată, ce se alesese de toate colegele ei simandicoase de la şcoala aceea ridicolă din Delaware. Probabil că pur şi simplu merseseră la facultate şi chiar în momentul acela se logodeau cu nişte idioţi răzgâiaţi.
Cine ştie? Cui îi păsa?
Mai mult decât orice, Ruth se simţea foarte mândră când se gândea la mama ei şi la familia Ellis care încercaseră atât de mult s-o trimită din acel loc. Insistaseră că nu exista nici un viitor pentru ea pe Fort Niles, când, de fapt, Ruth era viitorul. Da, era destul de mulţumită.
La începutul iernii din 1982, Ruth rămase din nou însărcinată, la vârsta de douăzeci şi patru de ani. David era un băieţel tăcut de cinci ani care-şi petrecea cea mai mare parte a zilei încercând să nu fie snopit de uriaşul Eddie, fiul lui Opal şi al lui Robin Pommeroy.
— De-acum trebuie să ne mutăm din apartamentul ăsta, i-a spus Ruth soţului ei când a fost sigură că e însărcinată. Şi nu vreau să locuiesc într-una din cocioabele alea vechi din port. M-am săturat să-mi fie tot timpul frig. Hai să ne construim o casă a noastră. Hai să construim o casă care are sens. Una mare.
Ştia exact unde va fi casa lor. Pe Ellis Hill, tocmai sus, pe vârful insulei, deasupra minelor, ca să poată privi peste Canalul Worthy şi insula Courne Haven. Voia o casă
mare şi nu-i era ruşine să recunoască. Voia priveliştea şi prestigiul priveliştii.
Bineînţeles, domnul Ellis deţinea pământul. Deţinea cam toate pământurile bune de pe Fort Niles, aşa că Ruth trebuia să stea de vorbă cu el dacă voia într-adevăr să
con-struiască o casă acolo. Şi chiar asta voia. Şi voia asta din ce în ce mai mult, pentru că sarcina avansa şi apartamentul devenea tot mai neîncăpător.
De aceea, într-o după amiază din iunie 1982, însărcinată în şapte luni şi cu băieţelul
după ea, Ruth Thomas-Wishnell merse cu camioneta tatălui ei până pe Ellis Road, cerând în cele din urmă o întâlnire cu domnul Lanford Ellis.
În acel an, Lanford Ellis împlinise un secol. Sănătatea îi era şubredă. Locuia singur în casa Ellis, structura aceea masivă de granit care semăna mai mult cu un mausoleu.
Nu mai plecase de pe Fort Niles de şase ani. Îşi petrecea zilele lângă şemineul din dormitorul lui, cu o pătură în jurul picioarelor, stând pe scaunul care-i aparţinuse tatălui său, doctorul Jules Ellis.
În fiecare dimineaţă Cal aşeza o măsuţă lângă scaunul domnului Ellis şi-i aducea albumele cu timbre, o veioză şi o lupă puternică. Unele timbre erau vechi şi valoroase şi fuseseră colecţionate de doctorul Jules Ellis. În fiecare dimineaţă Cal făcea focul în cămin, indiferent de anotimp, pentru că domnului Ellis îi era tot timpul frig. Acolo stătea şi în ziua în care Cal o aduse pe Ruth.
— Bună ziua, domnule Ellis, spuse ea. Mă bucur să vă văd.
Cal îi arătă lui Ruth un scaun de pluş pe care să se aşeze, răscoli focul şi părăsi încăperea. Ruth îşi ridică băieţelul în poale, ceea ce nu era uşor, pentru că în acea perioadă nu prea mai avea poale. Îl privi pe bătrân. Nu-i venea să creadă că mai trăieşte. Arăta ca un mort. Avea ochii închişi şi mâinile îi erau albastre.
— Nepoată! spuse domnul Ellis.
Ochii lui se deschiseră deodată, măriţi grotesc de nişte ochelari imenşi ce dădeau feţei un aspect de insectă.
Fiul lui Ruth tresări, cu toate că nu era un copil fricos. Ruth scoase din geantă o acadea, o desfăcu şi o puse în gura lui David. Suzetă de zahăr. Se întreba de ce-şi luase fiul cu ea ca să vadă aşa o fantomă. Poate fusese o greşeală, dar era obişnuită să-l ia pe David oriunde mergea. Era un copil atât de bun, atât de puţin mofturos. Ar fi trebuit să
se gândească mai bine la asta. Prea târziu acum.
— Ruth, trebuia să vii joi la cină, spuse bătrânul.
— Joi?
— O joi din iulie 1976.
Zâmbi viclean.
— Am fost ocupată, spuse Ruth, şi zâmbi, spera ea, triumfător.
— Te-ai tuns, fetiţo.
— Da.
