— Te-ai îngrăşat.
Capul lui se legăna permanent.
— Ei, am o scuză destul de bună. Aştept încă un copil.
— Nici măcar nu l-am cunoscut pe primul.
— El e David, domnule Ellis. David Thomas Wishnell.
— Îmi pare bine să te cunosc, tinere.
Domnul Ellis întinse un braţ tremurător spre băiatul lui Ruth, oferindu-se să-i strângă mâna. David se lipi îngrozit de maică-sa. Acadeaua îi căzu din gura rămasă
deschisă de uimire. Ruth o ridică şi i-o băgă înapoi. Domnul Ellis îşi retrase braţul.
— Am venit să vorbesc cu dumneavoastră pentru că vreau să cumpăr nişte pământ, spuse Ruth.
De fapt, nu voia decât să termine cât mai repede întâlnirea aceea.
— Eu şi soţul meu vrem să construim o casă aici, pe Ellis Hill; chiar aici, în apropiere. Ofer o sumă rezonabilă...
Ruth se opri, alarmată. Domnul Ellis începu deodată să tuşească, părând să se sufoce. Se înecă şi se învineţi la faţă. Ruth nu ştia ce să facă. Să-l cheme pe Cal Cooley?
Gândi repede şi calculat: nu voia ca Lanford Ellis să moară înainte de-a încheia afacerea cu pământul.
— Domnule Ellis? spuse ea şi dădu să se ridice.
Braţul tremurător se întinse din nou, făcând un semn în direcţia ei.
— Stai jos, spuse el.
Respiră adânc, şi tusea începu din nou. Nu, îşi dădu Ruth seama, nu tuşea. Râdea.
Oribil.
În cele din urmă, se opri şi-şi şterse ochii. Îşi clătină capul de ţestoasă. Şi spuse:
— Cu siguranţă nu-ţi mai este frică de mine, Ruth.
— Niciodată nu mi-a fost frică.
— Prostii. Erai îngrozită.
Un mic strop de salivă i se desprinse de pe buze şi ateriză pe unul dintre clasoarele lui cu timbre.
— Dar nu-ţi mai este. Bravo. Sunt mândru de tot ce-ai realizat aici, pe Fort Niles.
Am urmărit evoluţia ta cu mare interes.
Pronunţă ultimul cuvânt în trei silabe foarte clare.
— Ăă, mulţumesc, spuse Ruth.
Lucrurile luau o întorsătură ciudată.
— Ştiu că n-a fost niciodată intenţia dumneavoastră ca eu să rămân pe Fort Niles...
— O, dar exact asta a fost intenţia mea.
Ruth îl privi fără să clipească.
— Tot timpul am sperat că vei rămâne aici şi vei organiza insulele astea. Să le dai un sens. Aşa ai şi făcut, Ruth. Pari surprinsă.
Chiar era. Dar de fapt nu era. Se gândi la tot ce se-ntâmplase.
Mintea ei încetini, căutând atent o explicaţie şi privind cu grijă detaliile vieţii ei.
Trecu în revistă nişte conversaţii mai vechi, nişte întâlniri de demult cu domnul Ellis.
Ce anume aşteptase de la ea? Ce planuri avea pentru ea când terminase şcoala? Nu-i spusese niciodată.
— Tot timpul am înţeles că vreţi să mă trimiteţi departe de insulă, la facultate.
În camera aceea mare, vocea lui Ruth părea calmă. Şi chiar era calmă. Era acum cu totul prinsă de conversaţie.
— N-am spus aşa ceva, Ruth. Am vorbit eu vreodată cu tine despre facultate? Am spus eu vreodată că vreau să locuieşti în altă parte?
Într-adevăr, îşi dădu ea seama, n-o spusese niciodată. Vera o spusese; şi mama ei; şi Cal Cooley. Chiar şi pastorul Wishnell. Dar nu domnul Ellis. Ce interesant.
