— Pentru că tu eşti o fată puternică, spuse senatorul. Şi poţi să suporţi. Şi pentru că
tot timpul vrei să afli exact ce se întâmplă.
Ruth începu să plângă; lacrimile o podidiră brusc, năvalnic.
— De ce nu mă lăsaţi în pace cu toţii? ţipă ea.
Senatorul era distrus. Nu intenţionase s-o supere. Şi ce voia să spună „cu toţii“?
Încercă s-o consoleze pe Ruth, dar ea nu-l lăsă. În ultima vreme era trist şi confuz din cauza ei; era ţâfnoasă mai tot timpul. N-o mai putea înţelege pe Ruth Thomas. Nu-şi putea da seama ce voia, dar părea groaznic de nefericită.
A fost o toamnă grea. Vremea se răci foarte repede, luându-i pe toţi prin surprindere. Zilele se scurtară prea curând, cufundând întreaga insulă într-o stare de iritare şi nemulţumire.
Exact cum spusese Cal Cooley, a doua săptămână din septembrie veni şi trecu, dar domnul Ellis nu se clinti. Stonecutter rămase în port, legănându-se în văzul tuturor, şi curând se răspândi zvonul că domnul Ellis nu părăsise insula din cauza lui Ruth Thomas. La sfârşitul lui septembrie, Stonecutter devenise o prezenţă incomodă. Era ciudat ca vasul Ellis să stea în port atât de târziu în toamnă. Era ca o anomalie a naturii
– o eclipsă totală, o invazie de alge roşii, un homar albinos. Oamenii voiau răspunsuri.
Cât mai intenţiona domnul Ellis să rămână prin zonă? Ce anume cerea? De ce nu se ocupa Ruth de asta, ca totul să se termine mai repede? Care erau implicaţiile?
Până la sfârşitul lui octombrie, mai mulţi localnici fuseseră angajaţi de Cal Cooley
să scoată vasul din apă, să-l cureţe şi să-l pună la păstrare pe uscat. Era clar că Lanford Ellis nu pleca nicăieri. Cal Cooley nu s-a mai întors s-o caute pe Ruth. Ştia condiţiile.
Fusese chemată şi ştia că domnul Ellis o aşteaptă. Şi acelaşi lucru îl ştia toată insula.
Acum Stonecutter era pe uscat, într-un adăpost de lemn unde orice om de pe insulă îl putea vedea când pleca dimineaţa spre doc, la pescuit. Oamenii nu se opreau să-l privească, dar erau conştienţi de prezenţa lui când treceau pe-acolo. Simţeau cât e de ciudat – mare şi costisitor. Îi neliniştea, aşa cum un obiect nou de pe un drum cunoscut nelinişteşte un cal.
La mijlocul lui octombrie începu să ningă. Avea să fie o iarnă lungă. Oamenii îşi scoaseră capcanele din apă mult mai devreme decât ar fi vrut, dar le era din ce în ce mai greu să meargă pe mare şi să lucreze cu uneltele îngheţate şi mâinile bocnă.
Copacii îşi pierduseră frunzele şi toată lumea vedea clar casa Ellis pe vârful dealului.
Noaptea se aprindeau lumini în camerele de la etaj.
La mijlocul lui noiembrie, tatăl lui Ruth veni la casa doamnei Pommeroy. Era patru după-amiaza şi se făcuse întuneric. Kitty Pommeroy, deja beată criţă, şedea în bucătărie şi privea pierdută piesele răsfirate pe masă ale unui puzzle. Băieţelul lui Opal şi al lui Robin, Eddie, care învăţase de curând să meargă, stătea în picioare în mijlocul bucătăriei cu scutecul plin. Ţinea în mâini un borcan deschis cu unt de arahide şi o lingură mare de lemn pe care-o băga mai întâi în borcan şi apoi în gură. Avea faţa plină
de unt de arahide şi salivă. Purta un tricou de-al lui Ruth – care lui îi venea ca o rochiţă
şi pe care scria universitate. Ruth şi doamna Pommeroy terminaseră de copt chifle şi bucătăria vopsită în verdele acela uimitor mirosea a pâine, bere şi scutece ude.
— Să-ţi spun ceva, zicea Kitty. Câţi ani am fost căsătorită cu omul ăla, nu l-am refuzat niciodată. Asta nu înţeleg, Rhonda. De ce-a trebuit să mă lase baltă? Ce voia Len şi eu n-am putut să-i dau?
— Ştiu, Kitty, spuse doamna Pommeroy. Ştiu, dragă.
Eddie băgă lingura în untul de arahide şi apoi, cu un chiţcăit, o aruncă pe podeaua bucătăriei. Lingura alunecă sub masă.
— Doamne, Eddie, spuse Kitty.
Ridică faţa de masă, căutând lingura.
— O iau eu, spuse Ruth, se aplecă în genunchi şi se băgă sub masă.
Faţa de masă căzu la loc în urma ei. Găsi lingura acoperită cu unt de arahide şi păr de pisică, şi mai găsi şi un pachet plin de ţigări, care trebuie să fi fost al lui Kitty.
— Hei, Kit, începu ea, dar se opri, pentru că auzi vocea tatălui ei care-o saluta pe doamna Pommeroy.
Venise taică-său! Nu mai trecuse pe-acolo de luni de zile. Ruth se sprijini de piciorul mesei şi tăcu.
— Stan, spuse doamna Pommeroy, mă bucur că te văd.
— Ei bine, era şi timpul să te opreşti pe-aici s-o vezi pe afurisita de fiică-ta, spuse Kitty Pommeroy.
— Bună, Kitty, spuse Stan. Ruth e pe-aici?
— E pe undeva, spuse doamna Pommeroy. Pe undeva. Tot timpul e pe-aici. Îmi pare bine să te văd, Stan. A trecut multă vreme. Vrei o chiflă fierbinte?
— Sigur. Încerc una.
— Stan, ai fost să te uiţi la capcane?
— Da, m-am uitat.
— Le mai ţii în apă?
— Mai ţin câteva. Dar cred că-i cam gata pentru toată lumea. Probabil c-o să mai ies la pescuit şi în timpul iernii. Să văd ce găsesc. Aici cum merg lucrurile?
Se lăsă liniştea şi toată lumea deveni atentă. Kitty duse mâna la gură şi tuşi. Ruth se făcu cât putu de mică sub masa de stejar.
— Ne era dor să te-avem cu noi la cină, spuse doamna Pommeroy. Acum mănânci la Angus Addams?
