flataţi. Doctorul Jules Ellis nu alesese să-şi construiască vila pe Fort Niles pentru că
insula îi plăcea mai mult. Făcuse această alegere pentru că, având casa pe cea mai înaltă stâncă din estul insulei, putea să ţină sub observaţie atât Fort Niles, cât şi Courne Haven, privind drept peste Canalul Worthy. Putea să locuiască pe vârful unei insule, s-o observe atent pe cealaltă şi să se bucure de avantajul de-a vedea şi soarele răsărind.
Cât a domnit doctorul Jules Ellis, vara aducea multă lume pe insula Fort Niles. Cu timpul, în fiecare vară veneau pe insulă cei cinci copii împreună cu numeroşi membri ai familiei Ellis; un continuu du-te-vino al eleganţilor invitaţi ai familiei Ellis şi al partenerilor de afaceri, la care se adăuga personalul de vară al casei Ellis, format din şaisprezece servitori. Aceştia aduceau din Concord, cu trenul şi apoi cu bărcile, lucrurile necesare pentru casa familiei Ellis. În a treia sâmbătă din iunie, servitorii apăreau pe docuri, descărcând cufere întregi cu porţelanuri pentru toată vara, lenjerie de pat, cristaluri şi draperii. În fotografii, grămezile de cufere păreau adevărate clădiri, ca nişte construcţii ciudate. A treia sâmbătă din iunie căpătase o mare importanţă
datorită acestui eveniment major, sosirea familiei Ellis.
Servitorii familiei Ellis aduceau cu bărcile şi mulţi cai pentru călătoriile din timpul verii. Casa Ellis avea un grajd bun, pe lângă o grădină de trandafiri bine îngrijită, o sală
de bal, o gheţărie, cabane pentru oaspeţi, un teren de tenis de câmp şi un lac cu peşti aurii. Cât era vara de lungă, familia Ellis şi prietenii lor se răsfăţau în fel şi chip pe Fort Niles. Iar la sfârşitul verii, în a doua sâmbătă din septembrie, se făceau nevăzuţi cu toţii: doctorul Ellis, soţia, cei cinci copii, caii de călărie, cei şaisprezece servitori, oaspeţii, argintăria, porţelanurile, lenjeriile de pat, cristalurile şi draperiile. Familia şi servitorii se îngrămădeau pe feribot. Bunurile erau împachetate în cuferele aşezate în grămezi înalte, şi toate şi toţi erau expediaţi înapoi la Concord, New Hampshire, pentru iarnă.
Dar toate astea se petreceau cu mult timp în urmă. De ani de zile nu mai avuse loc un eveniment aşa măreţ.
În cea de-a nouăsprezecea vară a lui Ruth Thomas, în 1976, singurul Ellis care mai venea pe insula Fort Niles era fiul cel mai mare al doctorului Jules Ellis, Lanford Ellis.
Era foarte bătrân. Avea nouăzeci şi patru de ani.
Toţi ceilalţi copii ai doctorului Jules Ellis, mai puţin o fiică, muriseră. De casa de pe Fort Niles ar fi putut să se bucure nepoţii şi chiar strănepoţii doctorului Ellis, dar lui Lanford Ellis nu-i plăceau şi nu era de acord cu ei, aşa că-i ţinea departe. Era dreptul lui. Casa îi aparţinea în totalitate; era singurul moştenitor. Singura soră în viaţă a domnului Lanford Ellis, Vera Ellis, era unicul membru al familiei la care ţinea, dar Vera Ellis încetase să mai vină pe insulă cu zece veri înainte. Se credea prea plăpândă
pentru o asemenea călătorie. Considera că sănătatea ei e precară. Petrecuse multe veri fericite pe Fort Niles, dar prefera acum să se odihnească în Concord, unde locuia tot anul cu însoţitorii care aveau grijă de ea.
Aşa că, de zece ani, Lanford Ellis îşi petrecea singur verile pe Fort Niles. Nu creştea cai şi nu invita oaspeţi. Nu juca crochet şi nu făcea excursii cu barca. N-avea nici un servitor la casa Ellis, cu excepţia unui singur om, Cal Cooley, angajat atât ca îngrijitor, cât şi ca asistent. Pregătea până şi mesele bătrânului. Pe tot parcursul anului, Cal Cooley locuia în casa Ellis ca să supravegheze lucrurile.
Senatorul Simon Addams, Webster Pommeroy şi Ruth Thomas se îndreptau către casa Ellis. Mergeau unul lângă altul, Webster sprijinindu-şi de umăr colţul de elefant, ca şi cum ar fi fost o muschetă din Războiul de Independenţă. În stânga lor se întindea nemişcată calea ferată Ellis. Departe, în pădurea din dreapta lor, se aflau rămăşitele morbide ale „cocioabelor“, micuţele colibe construite de compania Ellis Granite cu un secol înainte pentru a-şi găzdui muncitorii imigranţi italieni. Odinioară erau îngrămădiţi în cocioabe peste trei sute de imigranţi italieni. Nu erau bine-veniţi în comunitatea locală, cu toate că le era permis câteodată să organizeze parade pe strada Ellis când aveau câte o sărbătoare. Pe insulă era şi o mică biserică catolică, special construită pentru italieni. Doar atât. În 1976 trecuse mult timp de când biserica catolică
arsese din temelii.
În epoca de glorie a companiei Ellis Granite, Fort Niles era un oraş adevărat, activ şi util. Era ca un ou Fabergé – un obiect incrustat în cel mai mic detaliu. O suprafaţă atât de mică şi atât de aglomerată! Existau atunci pe insulă două magazine de haine, un muzeu de monede, un patinoar, o tăbăcărie, un ziar, un circuit pentru cursele cu ponei, un hotel în al cărui hol se cânta la pian şi, peste drum, teatrul Ellis Eureka şi sala de dans Ellis Olympia. Până în 1976, toate fuseseră arse sau distruse. „Unde a dispărut totul?“ se întreba Ruth. „şi cum s-au potrivit toate astea aici din capul locului?“ Cea mai parte a ţinutului fusese din nou împânzită de păduri. Din întregul imperiu Ellis rămăseseră numai două clădiri: magazinul companiei Ellis Granite şi casa Ellis.
Magazinul companiei, o construcţie din lemn de trei etaje, era gol şi se prăbuşea.
Carierele, desigur, erau încă acolo – găuri în pământ, oblice şi uniforme, adânci de peste trei sute de metri, umplute acum cu apa izvoarelor subterane.
Tatăl lui Ruth Thomas numea cocioabele din pădure „colibe din Guineea“, nume pe care trebuie să-l fi învăţat de la tatăl sau de la bunicul lui, pentru că acele cocioabe erau pustii chiar şi când tatăl lui Ruth era mic. Chiar şi când senatorul Simon Addams era copil, cocioabele se goleau. În 1910, afacerea cu granit începuse să dispară, iar în 1930, era moartă şi-ngropată. Nevoia de granit s-a stins înainte ca granitul să se termine.
Compania Ellis Granite ar fi săpat de-a pururi în cariere dacă ar fi avut o piaţă de desfacere. Ar fi săpat după granit până când ar fi devastat Fort Niles şi Courne Haven.
Până când din insule n-ar mai fi rămas decât nişte carcase subţiri de granit plutind pe ocean. Oricum, asta spuneau locuitorii insulelor. Umbla vorba că familia Ellis ar fi luat totul dacă lumea n-ar fi încetat să mai aibă nevoie de piatra din care erau făcute insulele.
Cei trei urcau pe strada Ellis; încetiniră doar o singură dată, când Webster văzu un şarpe mort în drumul lor şi se opri să-l împingă cu vârful colţului de elefant.
— Şarpe, spuse el.
— Nu-ţi face nimic, spuse senatorul Simon.
Într-un alt moment, Webster se opri din mers şi încercă să-i dea senatorului colţul.
— Ia-l tu, spuse el. Nu vreau să merg acolo şi nu vreau să văd nici un domn Ellis.
Dar senatorul refuză. Spuse că Webster era cel care găsise colţul şi că el trebuia să
fie lăudat pentru descoperirea lui. N-aveai de ce să te temi de domnul Ellis, mai adăugă el. Domnul Ellis era un om bun. Cu toate că în trecut fuseseră membri ai familiei Ellis de care trebuia să-ţi fie frică, domnul Lanford Ellis era un om cuviincios, care, apropo, o privea pe Ruthie ca pe nepoata lui.
— Nu-i aşa, Ruthie? Nu-ţi zâmbeşte larg tot timpul? şi n-a fost tot timpul bun cu familia ta?
Ruth nu răspunse. Cei trei îşi continuară drumul.
Nu mai schimbară nici o vorbă până la casa Ellis. Nici o fereastră nu era deschisă, şi nici măcar o draperie trasă. Gardurile vii de afară erau încă acoperite de un material protector împotriva vânturilor aspre de iarnă. Locul părea abandonat. Senatorul urcă
treptele negre de granit până la uşa principală de culoare întunecată şi sună clopoţelul.
Bătu la uşă şi strigă. Nu răspunse nimeni. Pe aleea sub formă de lasou era parcată o camionetă verde, pe care cei trei au recunoscut-o ca fiind a lui Cal Cooley.
— Ei bine, se pare că bătrânul Cal Cooley e aici, spuse senatorul.
Merse până în spatele casei, urmat de Ruth şi de Webster. Trecură de grădini care nu mai semănau a grădini, ci a mormane de boscheţi neîngrijiţi. Trecură de terenul de tenis, care era acum ud şi năpădit de buruieni, şi apoi de fântâna uscată, năpădită şi ea de buruieni. Se îndreptară către grajd şi găsiră uşa glisantă larg deschisă. Intrarea era destul de mare încât să încapă două trăsuri, una lângă alta. Grajdul era minunat, dar fusese de atâta vreme nefolosit, încât nu mai avea nici o urmă de miros de cal.
— Cal Cooley! strigă senatorul Simon. Domnule Cooley?
Cal Cooley era în mijlocul grajdului cu podea de piatră şi iesle reci, goale şi fără
miros. Stătea pe un scaun simplu în faţa a ceva imens pe care-l lustruia cu o cârpă.
— Doamne! spuse senatorul. Ce minunăţie ai acolo!
Cal Cooley avea o piesă imensă, partea superioară a unui far. Era de fapt lentila circulară din sticlă şi alamă a unui far. Măsura probabil peste doi metri. Cal Cooley se ridică de pe scaunul lui şi măsura şi el aproape doi metri. Avea părul des de un negru-albăstrui, pieptănat pe spate, şi ochii mari tot negri-albăstrui. Avea faţa mare şi pătrată, un nas gros, o bărbie imensă şi o linie adâncă şi dreaptă de-a lungul frunţii care-l făcea să pară că s-ar fi lovit cândva de o sârmă de întins rufe. Părea să aibă ceva sânge indian. Cal Cooley fusese alături de familia Ellis aproape douăzeci de ani, dar în tot acest timp nu păruse să fi îmbătrânit o zi, şi ar fi fost greu pentru un străin să-şi dea seama dacă avea patruzeci sau şaizeci de ani.
— Ei, a venit bunul meu prieten, senatorul, spuse tărăgănat Cal Cooley.
