Avem o colecţie destul de mare.
Cal Cooley ştia lucrul ăsta. Şi domnul Ellis ştia. Toată lumea ştia. Ruth era acum furioasă în mod oficial. O durea stomacul. Simţea cum se încruntă şi se forţa să-şi păstreze fruntea netedă. Refuza să trădeze vreo emoţie în faţa lui Cal Cooley. Se străduia să pară indiferentă. Se întreba ce-ar fi trebuit făcut ca domnul Ellis să-l dea
afară pe Cal Cooley. Sau să-l omoare.
— Avem multe obiecte, spuse senatorul. De curând am achiziţionat un homar alb, păstrat în alcool.
— Un Muzeu de Istorie Naturală, repetă Cal Cooley ca şi cum s-ar fi gândit pentru prima dată la aşa ceva. Ce interesant!
— Ne trebuie un spaţiu pentru muzeu. Exponate avem deja. Clădirea e destul de mare ca să putem continua în timp să colectăm obiecte. De exemplu, ar fi locul nimerit pentru expunerea acestei lentile Fresnel.
— Doar nu spui că vrei farul domnului Ellis?
Cal Cooley părea absolut îngrozit.
— O, nu. Nu! Nu, nu, nu! Nu vrem nimic de la domnul Ellis, doar permisiunea de a folosi clădirea magazinului companiei. O vom închiria, bineînţeles. Îi putem oferi ceva bani în fiecare lună în schimbul ei. S-ar putea să aprecieze asta, ştii, de vreme ce clădirea n-a mai fost folosită de mulţi ani. N-avem nevoie de nici un ban de la domnul Ellis. Nu vrem să-i luăm bunurile.
— Sincer, sper că nu cereţi bani.
— Ştii ce? spuse Ruth Thomas. O să aştept afară. Nu mai am chef să stau aici.
— Ruth, spuse îngrijorat Cal Cooley, pari agitată, drăguţo.
Ea nu-i dădu nici o atenţie.
— Webster, vrei să vii cu mine?
Dar Webster Pommeroy prefera să gonească pe loc, lângă senator, ţinând în mână
colţul său plin de speranţă. Aşa că Ruth Thomas ieşi singură din grajd, printre ieslele abandonate, şi se îndreptă către stâncile dinspre est care dădeau către insula Courne Haven. Detesta să-l vadă pe Simon Addams umilindu-se în faţa îngrijitorului domnului Ellis. Mai văzuse asta şi înainte şi nu putea suporta. Aşa că se îndreptă spre marginea stâncilor şi începu să culeagă licheni de pe pietre. Peste canal, putea vedea limpede insula Courne Haven. Un miraj de căldură plutea deasupra ei, ca un nor sub formă de ciupercă.
Asta era a cincea oară când senatorul Simon Addams îl vizita pe domnul Lanford Ellis. A cincea oară de care ştia Ruth Thomas. Se poate să fi fost şi alte vizite de care Ruth nu aflase. Se poate să fi fost şi alte ore petrecute pentru nimic în curtea din faţă a casei Ellis, mai multe incidente în care Cal Cooley se scuza ipocrit că regretă, dar domnul Ellis nu se simţea bine şi nu primea vizite. De fiecare dată venea şi Webster, aducând câte ceva nou cu care senatorul spera să-l convingă pe domnul Ellis de necesitatea unui Muzeu de Istorie Naturală. Muzeul ar fi fost un loc public – senatorul era gata să explice sincer şi din toată inima – unde oamenii de pe insulă, în schimbul unei taxe de numai un cent, ar fi putut explora obiectele istoriei lor unice. Senatorul Simon avea pregătit pentru domnul Ellis cel mai elocvent discurs, dar niciodată nu se
ivise prilejul să-l spună. De multe ori îi recitase discursul lui Ruth. Ea îl asculta politicos, cu toate că de fiecare dată îi rupea inima.
— Pledează mai puţin, sugera ea întotdeauna. Fii mai hotărât.
Ce-i drept, unele obiecte ale senatorului Simon erau neinteresante. Colecta totul şi nu era un curator foarte bun, care să le trieze şi să se debaraseze de cele banale.
Senatorul credea că toate obiectele vechi erau valoroase. Pe o insulă oamenii aruncă
anevoie ceva, aşa că, în esenţă, fiecare subsol de pe insula Fort Niles era deja un muzeu
– un muzeu cu echipamente învechite de pescuit sau un muzeu al bunurilor strămoşilor sau un muzeu de jucării ale copiilor care crescuseră deja. Dar bunurile acestea nu erau sortate, catalogate sau explicate, şi dorinţa senatorului de a crea un muzeu era cât se poate de nobilă.
— E vorba de obiectele obişnuite care devin rare, îi spunea el întruna lui Ruth. În timpul Războiului Civil, obiectul cel mai des întâlnit era haina soldăţească din lână
albastră. O haină albastră, simplă, cu nasturi de alamă. Fiecare soldat din Uniune avea una. Le-au păstrat soldaţii după război, ca amintire? Nu. A, s-au păstrat uniformele de gală ale generalilor şi frumoşii pantaloni de cavalerie, dar nimeni nu s-a gândit să
păstreze vestoanele acelea simple, albastre. După ce bărbaţii s-au întors din război, şi-au purtat vestoanele la munca câmpului, iar când s-au rupt, soţiile lor le-au transformat în cârpe şi petice. Astăzi, un veston obişnuit din timpul Războiului Civil e unul dintre cele mai rare lucruri din lume.
Senatorul îi explica asta lui Ruth în timp ce punea câte o cutie goală de cereale sau o conservă nedesfăcută de ton într-o ladă pe care era scris PENTRU POSTERITATE.
— Nu putem şti de astăzi ce va fi valoros mâine, Ruth, spunea el.
— Cereale Wheaties? îi răspundea ea neîncrezătoare. Cereale Wheaties, senatorule?
Wheaties?
Aşa că nu era de mirare că senatorul nu mai avea loc în casă pentru colecţiile lui tot mai numeroase. Şi nu era de mirare că senatorului îi venise ideea să obţină magazinul companiei Ellis Granite, care stătea gol de 40 de ani. Era un spaţiu care se irosea. Cu toate astea, domnul Ellis nu-i dăduse niciodată senatorului vreun răspuns, vreun semn sau vreo înştiinţare, în afară de o permanentă amânare a subiectului. Era ca şi cum s-ar fi aşteptat ca senatorul să renunţe. Ca şi cum Lanford Ellis s-ar fi aşteptat să trăiască
mai mult decât senatorul, ceea ce-ar fi rezolvat întreaga problemă fără inconvenientul de-a lua o decizie.
Bărcile de homari erau încă la muncă pe canal. De pe stâncile pe care stătea, Ruth văzu barca domnului Angus Addams, barca domnului Duke Cobb şi pe cea a tatălui ei. În spatele lor era o a patra barcă, poate a cuiva de pe insula Courne Haven; nu-şi putea da seama. Canalul era atât de împânzit cu balizele de la capcanele de homari, încât arăta ca o duşumea presărată cu confetti sau ca o autostradă plină de gunoi. În
acel canal oamenii aproape că-şi puneau capcanele una peste cealaltă. Era riscant să
pescuieşti acolo. Graniţa dintre Fort Niles şi Courne Haven nu fusese niciodată
stabilită, dar nicăieri nu era disputată mai aprig decât în Canalul Worthy. Oamenii de pe cele două insule îşi defineau teritoriul şi-l apărau cu greu, încercând mereu să
invadeze teritoriul celorlalţi. Îşi tăiau unii altora capcanele şi organizau atacuri colective împotriva celor de pe cealaltă insulă.
— O să ajungă să-şi pună afurisitele de capcane chiar în faţa uşii noastre, dacă-i lăsăm să ne invadeze teritoriul, spunea Angus Addams.
Bineînţeles că pe insula Courne Haven se spunea acelaşi lucru despre pescarii de pe Fort Niles, şi ambele afirmaţii erau adevărate.
În acea zi, Ruth Thomas se gândi că barca de pe Courne Haven dădea târcoale un pic cam prea aproape de Fort Niles, dar nu era chiar sigură, nici măcar privind de sus.
