— E un proiect al meu şi al domnului Ellis. Domnul Ellis a întrebat oficialităţile dacă-l poate cumpăra, ei au spus un preţ, şi el a acceptat. După cum spuneam, lucrez la asta de aproape nouăzeci de ore.
— Nouăzeci de ore, repetă senatorul, privind fix lentila Fresnel, ca şi cum ar fi fost hipnotizat.
— E construită în 1929, de francezi, spuse Cal. Cântăreşte peste două tone, prietene.
Lentila Fresnel era prinsă de placa originală de alamă pe care Cal Cooley o împinse uşor. La atingere, întreaga lentilă, nefiresc de uşoară, începu să se învârtă – imensă, tăcută şi perfect echilibrată.
— Două degete, spuse Cal Cooley, ţinând ridicate două degete. E tot ce-ţi trebuie ca să învârţi două tone. Îţi vine să crezi? Ai mai văzut vreodată o maşinărie atât de minunată?
— Nu, răspunse senatorul Simon. N-am văzut.
Cal Cooley învârti din nou lentila Fresnel. Lumina slabă care pătrundea în grajd părea că se aruncă pe lentila rotitoare, fiind apoi împroşcată în mii de scântei pe pereţii din jur.
— Uite cum mănâncă soarele, spuse Cal.
Pronunţa soare în aşa fel încât să semene cu arde.
— A fost odată pe o insulă din Maine, spuse senatorul, o femeie care a murit arsă de lumina soarelui reflectată de o asemenea lentilă.
— În zilele însorite, lentilele erau acoperite cu saci de iută de culoare închisă, spuse Cal Cooley. Altfel totul ar fi luat foc din cauza lor; aşa sunt de puternice.
— Întotdeauna mi-au plăcut farurile.
— Şi mie, domnule. Şi domnului Ellis.
— În timpul domniei lui Ptolemeu II, exista un far în Alexandria care era considerat una dintre minunile lumii antice. A fost distrus de un cutremur în secolul al XIV-lea.
— Sau aşa e legenda, spuse Cal Cooley. Există încă nişte dispute pe tema asta.
— Cele mai vechi faruri, medită senatorul, au fost construite de libienii din Egipt.
— Ştiu farurile libienilor, răspunse răspicat Cal Cooley.
Lentila Fresnel a farului de la Goat’s Rock se învârtea întruna în grajdul mare şi gol, şi senatorul o privea fascinat. Se învârtea din ce în ce mai încet şi în cele din urmă se opri. Senatorul era tăcut şi hipnotizat.
— Şi voi ce-aveţi? întrebă în cele din urmă Cal Cooley.
Cal îl privea pe Webster Pommeroy, care ţinea colţul de elefant. Webster, plin de nămol şi arătând cât se poate de jalnic, se agăţa disperat de mica lui descoperire. Nu-i răspunse lui Cal, dar bătea nervos din picioare. Nici senatorul nu răspunse. Încă era
vrăjit de lentila Fresnel.
Aşa că Ruth Thomas spuse:
— Webster a găsit azi un colţ de elefant, Cal. E de la naufragiul vasului Clarice Monroe, de acum 138 de ani. Webster şi Simon îl caută de aproape un an. Nu-i aşa că-i minunat?
Şi într-adevăr era minunat. În oricare alte circumstanţe, colţul ar fi fost privit cu siguranţă ca un obiect minunat. Dar nu în umbra casei Ellis şi în prezenţa uimitoarei lentile Fresnel încă intactă, făurită de francezi în 1929 din alamă şi sticlă. Colţul păru dintr-odată ridicol. Pe lângă asta, Cal Cooley, cu statura şi comportamentul său, putea face ca orice lucru să pară neînsemnat. Cele nouăzeci de ore de lustruit ale lui părură
eroice şi productive (fără ca el să spună un cuvânt, desigur); în comparaţie cu ele, un an întreg din viaţa băiatului, pierdut cu căutările prin nămol, părea o glumă
deprimantă.
Colţul de elefant arăta deodată ca un os mic şi amărât.
— Cât de interesant! spuse în cele din urmă Cal Cooley. Ce proiect cât se poate de interesant!
— M-am gândit că domnului Ellis i-ar plăcea să-l vadă, spuse senatorul.
Se desprinsese din mirajul lentilei Fresnel şi acum îl privea umil pe Cal Cooley.
— M-am gândit c-o să zâmbească atunci când o să vadă colţul ăsta.
— Se poate.
Cal Cooley evita orice angajament.
— Dacă domnul Ellis e disponibil astăzi... începu senatorul, dar lăsă vorba neterminată.
Senatorul nu purta pălărie, dar dac-ar fi purtat una i-ar fi frământat marginile în mâinile lui nervoase. Aşa, îşi frământa numai mâinile.
— Da, prietene?
— Dacă domnul Ellis e disponibil, aş vrea să vorbesc cu el despre asta. Despre colţ.
Vezi tu, cred că e genul de obiect care-l va convinge că avem nevoie aici, pe insulă, de un Muzeu de Istorie Naturală. Aş vrea să-l rog pe domnul Ellis să mă lase să folosesc clădirea magazinului companiei Ellis Granite pentru Muzeul de Istorie Naturală. Ştii tu, în scopuri educative.
— Un muzeu?
— Un Muzeu de Istorie Naturală. Eu şi Webster strângem de mai mulţi ani obiecte.
