Încercă să numere rândurile de balize. Culese de jos un fir de iarbă şi-l presă între degetele mari, transformându-l în fluier. Se juca singură, încercând să-şi imagineze că
vede priveliştea pentru prima dată în viaţa ei. Închise ochii o vreme, apoi îi deschise încet. Marea! Cerul! Era minunat. Locuia, într-adevăr, într-un loc minunat. Încercă să
privească bărcile de pescuit homari prefăcându-se că nu ştie cât costau sau ale cui erau şi ce miros aveau. Cum s-ar fi uitat la întreaga privelişte un vizitator? Cum ar fi privit Canalul Worthy cineva, să spunem, din Nebraska? Bărcile i-ar fi părut nişte jucării, adorabile şi robuste ca acelea cu care te joci în cadă, mânuite de oameni din Down East care munceau din greu, se îmbrăcau în salopete pitoreşti şi-şi făceau prieteneşte semn cu mâna stând la proră.
„N-o să vezi de-astea pe-aicea...“
Ruth se întreba dacă i-ar fi plăcut mai mult pescuitul homarilor în cazul în care-ar fi avut propria ei barcă, dacă ar fi fost ea căpitanul. Poate că toată munca era aşa de neplăcută din cauză că lucra cu tatăl ei. Dar nu-şi putea imagina pe cine-ar fi angajat ca ajutor pe punte. Se gândi pe rând la numele tuturor tinerilor de pe Fort Niles şi-şi confirmă repede că, într-adevăr, erau toţi nişte idioţi. Până la ultimul beţiv.
Incompetenţi, leneşi, morocănoşi, incoerenţi, ciudaţi. Nu avea răbdare cu nici unul dintre ei, poate cu excepţia lui Webster Pommeroy, pe care-l compătimea şi pentru care-şi făcea griji, ca o mamă. Dar Webster nu era întreg la minte, şi cu siguranţă nu era de ajutor pe punte. Nu că Ruth ar fi fost pescar de homari. Nu se putea amăgi cu gândul ăsta. Nu ştia mare lucru despre navigaţie şi nimic despre cum se întreţine o barcă. Odată ţipase „Foc!“ către tatăl ei când văzuse ieşind fum din depozit; fum care se dovedise a fi doar aburul de la un furtun fisurat.
— Ruth, îi spusese el, eşti drăguţă, dar nu te prea duce capul.
Dar o ducea capul. Ruth avusese tot timpul sentimentul că e mai deşteaptă decât toţi cei din jurul ei. De unde-i venise ideea asta? Cine-i spusese aşa ceva? Dumnezeu
era martor că Ruth n-ar fi recunoscut public niciodată ce simte cu adevărat. Ar fi sunat îngrozitor, oribil, să admită ce credea ea despre propria-i inteligenţă.
— Te crezi mai deşteaptă decât toţi.
Ruth auzise de multe ori această acuzaţie de la vecinii ei de pe Fort Niles. I-o spuseseră câţiva dintre băieţii Pommeroy, şi Angus Addams, şi surorile doamnei Pommeroy, şi căţeaua aia bătrână de pe Langly Road, căreia Ruth îi tunsese peluza într-o vară pentru doi dolari tura.
— O, mai scuteşte-mă, spunea Ruth de obicei.
Nu putea nega acuzaţia cu mai multă convingere decât atât, pentru că ea chiar credea că e cu mult mai deşteaptă decât toţi ceilalţi. Era un sentiment înrădăcinat nu în creier, ci în piept. Îl simţea adânc, până-n plămâni.
Era cu siguranţă destul de inteligentă ca să-şi dea seama, dacă voia, cum să facă rost de propria ei barcă. Dacă asta ar fi vrut, asta ar fi obţinut. Sigur. Cu siguranţă nu era mai proastă decât oricare alt om de pe Fort Niles sau Courne Haven care-şi câştiga un trai bun din pescuitul homarilor. De ce nu? Angus Addams ştia o femeie pe insula Monhegan care pescuia singură şi câştiga bine din asta. Fratele femeii murise şi-i lăsase ei barca. Avea trei copii şi nu era măritată. O chema Flaggie. Flaggie Cornwall. Reuşise de minune... Angus povestea că balizele ei erau roz-aprins, cu puncte galbene în formă
de inimă. Dar şi Flaggie Cornwall era dură. Tăia şi ea capcanele altor oameni dacă
socotea că-i încurcă treburile. Angus Addams o admira. Vorbea deseori despre ea.
Şi Ruth putea face asta. Putea pescui de una singură. Totuşi nu şi-ar fi vopsit balizele roz cu inimioare galbene. „Doamne, Flaggie, ai un pic de respect pentru tine!“
şi-ar fi vopsit balizele în clasicul albastru-verzui. Ruth se întreba ce fel de nume era Flaggie. Trebuie să fi fost vreo poreclă. Florence? Agatha? Ea nu avusese niciodată o poreclă. Hotărî că dacă va deveni vreodată pescar de homari – pescăriţă de homari?
persoană care pescuieşte homari? – va găsi un mod de a-şi câştiga bine traiul fără să se trezească dis-de-dimineaţă. Sincer, exista vreun motiv pentru care un pescar inteligent să se trezească la patru dimineaţa? Trebuia să existe o soluţie mai bună.
— Îţi place priveliştea noastră?
Cal Cooley stătea chiar în spatele lui Ruth. Tresări, dar nu lăsă să se vadă. Se întoarse încet şi-l fixă cu privirea.
— Poate.
Cal Cooley nu se aşeză; rămase în picioare acolo, chiar în spatele lui Ruth Thomas.
Genunchii lui aproape că-i atingeau umerii.
— Ţi-am trimis prietenii acasă, spuse el.
— Domnul Ellis s-a întâlnit cu senatorul? întrebă Ruth, ştiind deja răspunsul.
— Domnul Ellis nu e-n apele lui astăzi. N-a putut să-l primească pe senator.
— Asta-l face să nu se simtă în apele lui? Niciodată nu se întâlneşte cu senatorul.
— Poate că aşa e.
— Habar n-aveţi cum să vă comportaţi. Nici nu ştiţi cât sunteţi de nepoliticoşi.
— Nu ştiu ce crede domnul Ellis despre oamenii ăştia, Ruth, dar i-am trimis acasă.
M-am gândit că e prea devreme ca să aibă de-a face cu un handicapat mintal.
— E patru după-amiaza, cretinule.
Lui Ruth i-a plăcut cum a sunat asta. Foarte calm.
Cal Cooley rămase o vreme în spatele lui Ruth. Stătea în spatele ei ca un majordom, dar ceva mai aproape. Politicos, dar prea aproape. Apropierea lui îi dădea un sentiment inconfortabil. Şi nu-i plăcea să discute cu el fără să-l vadă.
— De ce nu stai jos? spuse ea în cele din urmă.
— Vrei să mă aşez lângă tine, nu-i aşa? întrebă el.
— Asta depinde numai de tine, Cal.
— Mulţumesc, spuse el şi se aşeză. Eşti foarte ospitalieră. Mulţumesc pentru invitaţie.
— E proprietatea ta. Nu pot fi ospitalieră pe proprietatea ta.
