umple camera. Focul ardea în cămin, şi pe şemineu erau momeli grele pentru raţe.
Tapetul mucegăit era întrerupt de imaginile înrămate ale unor clipere şi veliere.
Domnul Ellis stătea lângă foc, într-un fotoliu mare şi negru. Era foarte, foarte bătrân şi foarte slab. O pătură groasă, trasă până peste talie, îi învelea picioarele. Nu avea nici un fir de păr pe cap, iar chelia lui părea rece şi subţire. Întinse braţele spre Ruth Thomas şi-şi ridică palmele paralizate. Ochii lui albaştri înotau în lacrimi.
— Mă bucur să vă văd, domnule Ellis, spuse Ruth.
El zâmbea întruna.
4
Când este în căutarea prăzii, homarul se mişcă sprinten pe fundul mării, datorită
picioarelor lui delicate. Odată scos din apă, nu poate decât să se târască, din cauza corpului greu şi a cleştilor mari pe care picioarele lui subţirele nu-i mai pot susţine.
Homarul american:
Studiu asupra comportamentului şi dezvoltării
Dr. Francis Hobart Herrick
1895
În seara aceea, când Ruth Thomas i-a spus tatălui ei că fusese la casa Ellis, el i-a răspuns:
— Ruth, nu mă interesează cu cine-ţi petreci tu timpul.
Ruth îl căutase pe tatăl ei imediat după ce plecase de la domnul Ellis. Coborâse în port şi-i văzuse barca ancorată acolo, dar ceilalţi pescari i-au spus că-şi terminase de mult treaba pe ziua aceea. Încercă şi acasă, dar când l-a strigat, n-a răspuns nimeni.
Aşa că Ruth s-a urcat pe bicicletă şi a mers la casa fraţilor Addams, să vadă dacă nu cumva tatăl ei se afla în vizită la Angus, la un pahar. Şi chiar acolo era.
Cei doi bărbaţi stăteau în verandă, aşezaţi comod în scaune pliante, fiecare cu o bere în mână. Cookie, câinele senatorului Simon, zăcea întins la picioarele lui Angus, gâfâind. Soarele aproape asfinţise, şi aerul licărea auriu. Pe deasupra capului liliecii zburau cu viteză, dar foarte aproape. Ruth îşi lăsă bicicleta în curte şi urcă în verandă.
— Bună, tată!
— Bună, scumpo.
— Bună, domnule Addams.
— Salut, Ruth.
— Cum merge treaba cu homarii?
— Minunat, minunat, spuse Angus. Strâng bani pentru un pistol, să-mi zbor dracului creierii.
Angus Addams, opusul fratelui său geamăn, era tot mai slab pe măsură ce îmbătrânea. Pielea îi era afectată de toţi anii petrecuţi în mijlocul intemperiilor. Privea mijit, ca şi cum s-ar fi uitat în soare. Surzea, după o viaţă în care stătuse mereu prea aproape de motoarele zgomotoase ale bărcilor, şi vorbea tare. Ura cam pe toată lumea de pe Fort Niles, şi nimeni nu-l putea face să tacă atunci când se apuca să explice în cel mai mic detaliu de ce.
Celor mai mulţi locuitori ai insulei le era frică de Angus Addams. Tatăl lui Ruth îl plăcea. Când tatăl lui Ruth era copil, lucrase pentru Angus ca ajutor pe punte şi fusese un ucenic deştept, puternic şi ambiţios. Acum, desigur, tatăl lui Ruth avea propria barcă şi cei doi bărbaţi dominau afacerile cu homari de pe Fort Niles. Lacomul Numărul Unu şi Lacomul Numărul Doi. Pescuiau indiferent de vreme, fără limită, fără
pic de milă faţă de semenii lor. Băieţii de pe insulă care lucrau ca ajutoare pe punte pentru Angus Addams şi Stan Thomas îşi dădeau de obicei demisia după câteva săptămâni, incapabili să ţină pasul. Alţi pescari – mai beţivi, mai graşi, mai leneşi şi
mai proşti (după părerea tatălui lui Ruth) – erau şefi mai indulgenţi.
Cât despre tatăl lui Ruth, el încă mai era cel mai chipeş bărbat de pe insula Fort Niles. Nu se recăsătorise după plecarea mamei lui Ruth, dar Ruth ştia că avusese mai multe legături amoroase. Bănuia cam cine-i puteau fi partenerele, dar el nu-i vorbise niciodată despre ele, şi Ruth prefera să nu se gândească prea mult la asta. Tatăl ei nu era un bărbat înalt, dar avea umeri laţi şi şolduri înguste. „Nici urmă de fund“, îi plăcea lui să spună. La patruzeci şi cinci de ani avea aceeaşi greutate ca la douăzeci şi cinci. Era atât de atent cu hainele, că părea mofturos, şi se bărbierea în fiecare zi. O dată
la două săptămâni mergea la doamna Pommeroy ca să se tundă. Ruth suspecta că se întâmplă ceva între tatăl ei şi doamna Pommeroy, dar nu putea suporta gândul ăsta, aşa că niciodată nu zăbovea prea mult asupra lui. Părul tatălui lui Ruth era şaten închis, iar ochii aproape verzi. Şi avea mustaţă.
La optsprezece ani, Ruth credea că tatăl ei arată destul de bine. Ştia că-şi făcuse o reputaţie de zgârcit şi de şarlatan în pescuitul de homari, dar mai ştia şi că reputaţia asta prinsese rădăcini în mintea celor care adeseori cheltuiau banii câştigaţi într-o săptămână pe o singură noapte la crâşmă. Oamenii ăştia credeau că o viaţă moderată e o aroganţă şi o jignire. Nu se puteau socoti egalii tatălui lui Ruth, lucru pe care ei îl ştiau şi-l detestau. Ruth ştia de asemenea că cel mai bun prieten al tatălui său era un certăreţ şi un habotnic, dar, oricum, ea îl plăcuse dintotdeauna pe Angus Addams. În orice caz, nu-l considera un ipocrit, ceea ce-l plasa deasupra multora.
De cele mai multe ori, Ruth se înţelegea cu taică-său. Cel mai bine se înţelegea cu el când nu lucrau împreună, sau când el nu încerca s-o înveţe câte ceva, de exemplu cum să conducă o maşină, să dreagă o funie sau să navigheze după busolă. În asemenea situaţii, era obligatoriu să se audă ceva ţipete. Nu ţipatul o deranja cel mai tare pe Ruth. Nu-i plăcea că tatăl ei tăcea. Tipic pentru el era să devină cu totul tăcut când venea vorba de mama lui Ruth. Din acest punct de vedere, Ruth îl credea laş. Tăcerea lui o dezgusta câteodată.
— Vrei o bere? o întrebă Angus Addams pe Ruth.
— Nu, mulţumesc.
— Foarte bine, spuse Angus. Te face grasă ca dracu’.
— Tu nu te-ai îngrăşat, domnule Addams.
— Asta din cauză că eu muncesc.
— Şi Ruth poate să muncească, spuse Stan Thomas despre fiica lui. I-a venit ideea asta să muncească toată vara pe o barcă de pescuit homari.
— La naiba, tot vorbiţi despre asta de aproape o lună. Vara-i pe sfârşite.
— Vrei s-o iei tu ca ajutor pe punte?
— Ia-o tu, Stan.
