— Bani de distracţie? Bani de distracţie?
Ea nu răspunse.
— Cu siguranţă e distractiv până acum, spuse tatăl ei. Te distrezi, Ruth?
Din nou nu răspunse.
— Ăştia din familia Ellis chiar ştiu cum să se distreze.
— Nu ştiu pentru ce sunt, dar mişcă-ţi fundul şi dă-i înapoi, spuse Angus.
Cei trei stăteau tăcuţi cu banii aşezaţi între ei.
— Şi încă ceva despre bani, spuse Ruth.
Tatăl lui Ruth îşi trecu mâinile peste faţă, doar o singură dată, ca şi cum şi-ar fi dat seama brusc că-i obosit.
— Da?
— Mai e ceva cu banii ăia. Domnul Ellis ar vrea să folosesc o parte din ei ca s-o vizitez pe mama. Mama mea.
— Doamne, Dumnezeule! explodă Angus Addams. Doamne Dumnezeule, Ruth, ai fost plecată tot anu’ ăsta afurisit. Tocmai ai venit dracului înapoi, şi ei încearcă să te trimită iar de-aici!
Tatăl lui Ruth nu spuse nimic.
— Afurisita asta de familie Ellis te fugăreşte peste tot, îţi spune ce să faci, unde să
mergi şi pe cine să vezi, continuă Angus. Faci fiecare afurisit de lucru pe care afurisita aia de familie îţi spune să-l faci. O să devii la fel ca afurisita de maică-ta.
— Nu te băga, Angus! ţipă Stan Thomas.
— Ai fi de acord cu vizita asta, tată? întrebă Ruth cu băgare de seamă.
— Doamne, Dumnezeule, Stan! bolborosi Angus. Spune-i afurisitei de fiică-ta să
rămână aici, unde îi e locul.
— În primul rând, îi spuse tatăl lui Ruth lui Angus, ţine-ţi dracului gura.
În al doilea rând n-a mai spus nimic.
— Dacă nu vrei s-o văd, nu mă duc, spuse Ruth. Dacă vrei să duc banii înapoi, îi duc înapoi.
Tatăl lui Ruth atinse plicul cu degetul. După o clipă de tăcere, îi răspunse fiicei lui de optsprezece ani:
— Nu-mi pasă cu cine-ţi petreci timpul.
Îi aruncă plicul înapoi.
— Care-i problema ta? ţipă Angus Addams la prietenul său. Care dracu’ e problema cu voi toţi?
Cât despre mama lui Ruth, cu siguranţă era o problemă mare cu ea.
Oamenii de pe insula Fort Niles avuseseră tot timpul probleme cu mama lui Ruth Thomas. Cea mai mare problemă era ascendenţa ei. Nu era ca toţi ceilalţi, ale căror familii fuseseră acolo dintotdeauna. Nu era ca restul oamenilor, care ştiau exact care le sunt strămoşii. Chiar dacă mama lui Ruth Thomas se născuse pe Fort Niles, nu-şi avea rădăcinile acolo. Era o problemă cu mama lui Ruth Thomas, pentru că era fiica unei orfane şi a unui imigrant.
Nimeni nu ştia numele adevărat al orfanei; nimeni nu ştia ceva sigur despre imigrant. De aceea, mama lui Ruth Thomas avea un arbore genealogic frânt la ambele capete – două drumuri care nu duceau nicăieri. Mama lui Ruth nu avea strămoşi sau
strămoaşe, sau trăsături de familie care s-o ajute să ştie cine este. În timp ce Ruth Thomas putea identifica două secole de strămoşi din partea tatălui ei fără să părăsească
cimitirul de pe insula Fort Niles, nu reuşea niciodată să treacă de imigrantul şi de orfana care începeau şi terminau istoria frântă a maică-sii. Fără să se recunoască
deschis, mama ei fusese tot timpul privită pieziş pe insula Fort Niles. Fusese produsul a două mistere, în vreme ce în istoria celorlalţi nu exista nici un mister. Nu puteai să
apari pur şi simplu pe Fort Niles fără o cronică de familie drept garanţie. Asta făcea ca oamenii să nu se simtă în largul lor.
Bunica lui Ruth Thomas – mama mamei ei – fusese o orfană numită în grabă şi din lipsă de inspiraţie Jane Smith. În 1884, când era doar un prunc, Jane Smith fusese abandonată pe treptele spitalului de orfani Bath Naval. Asistentele au luat-o de acolo, au spălat-o şi i-au dat numele ei cât se poate de comun, socotindu-l la fel de bun ca oricare altul. La acea vreme, spitalul de orfani Bath Naval era o instituţie destul de nouă. Fusese înfiinţat imediat după Războiul Civil, pentru copiii rămaşi orfani după
război, în special pentru copiii ofiţerilor de marină ucişi în luptă.
Spitalul pentru orfani Bath Naval era o instituţie riguroasă şi bine organizată, unde erau încurajate curăţenia, exerciţiul fizic şi clismele regulate. E posibil ca pruncul numit Jane Smith să fi fost fiica unui marinar, poate chiar a unui ofiţer de marină, dar nu exista nici un fel de indiciu care să ateste acest lucru. Nu era nici un bilet, nici un obiect grăitor, nici o haină distinctă. Doar un prunc destul de sănătos, înfăşat strâns şi aşezat în linişte pe treptele orfelinatului.
În 1894, când orfana numită Jane Smith a împlinit zece ani, a fost înfiată de un anume domn Jules Ellis, un doctor. Jules Ellis era tânăr, dar avea deja o reputaţie bună.
Era fondatorul companiei Ellis Granite din Concord, New Hampshire. Se pare că
doctorul Jules Ellis îşi petrecea întotdeauna vacanţa de vară pe insulele din Maine, unde avea câteva mine în funcţiune. Îi plăcea în Maine. Credea că cetăţenii de acolo sunt oameni excepţional de rezistenţi şi de cumsecade; de aceea, când hotărâse că a venit momentul să adopte un copil, a căutat unul în orfelinatul din Maine. S-a gândit că asta avea să-i garanteze o fiică sănătoasă.
Motivele pentru care adoptase o copilă erau următoarele. Doctorul Jules Ellis avea deja o fiică preferată, o răsfăţată de nouă ani pe nume Vera, iar Vera cerea insistent o soră. Avea câţiva fraţi, dar se plictisea de moarte cu ei, şi voia o tovarăşă de joacă
