?1884–10 iulie 1927
REGRETE ETERNE
Domnişoara Vera participă resemnată la sujbă. Încă nu putea accepta că Jane o abandonase. De fapt, era mai degrabă furioasă. La sfârşitul slujbei, domnişoara Vera le ceru servitorilor s-o aducă pe fetiţa lui Jane. Mary abia împlinise un an. Avea să crească
şi să devină mama lui Ruth Thomas, dar la acea vreme era doar un copil. Domnişoara Vera o luă în braţe pe Mary Smith-Ellis şi o legănă. Îi zâmbi copilului şi spuse:
— Ei bine, micuţă Mary. De-acum ne vom concentra asupra ta.
5
Popularitatea homarului depăşeşte cu mult graniţele insulei noastre. El călătoreşte în toată lumea, ca un spirit prizonier într-o cutie închisă ermetic.
Cuvinte despre crabi, creveţi şi homari
William B. Lord
1867
Cal Cooley făcu aranjamentele necesare ca Ruth Thomas să-şi viziteze mama în Concord. Pregăti totul şi apoi o chemă pe Ruth şi-i spuse să fie în veranda casei, cu bagajele făcute, în dimineaţa următoare la ora şase. Ea fu de acord, dar cu puţin înainte de şase dimineaţa se răzgândi. Avu un scurt moment de panică şi-o luă la fugă. Nu ajunse departe. Îşi lăsă bagajele în veranda casei tatălui ei şi fugi alături, la doamna Pommeroy.
Ruth ştia că doamna Pommeroy va fi trează la ora aceea şi mai ştia că s-ar putea să-i pregătească micul dejun. Bineînţeles, doamna Pommeroy era trează. Dar nu era singură şi nu pregătea micul dejun. Îşi vopsea bucătăria. Cele două surori mai mari ale ei, Kitty şi Gloria, o ajutau. Toate trei purtau nişte pungi negre de gunoi, ca să-şi protejeze hainele, şi aveau mâinile şi capetele acoperite cu o învelitoare de plastic. Ruth îşi dădu repede seama că stătuseră treze toată noaptea. Când intră în casă, femeile săriră pe ea în acelaşi timp, strivind-o între corpurile lor şi lăsându-i peste tot urme de vopsea.
— Ruth! ţipau ele. Ruthie!
— E şase dimineaţa! spuse Ruth. Uitaţi-vă la voi!
— Vopsim! ţipă Kitty. Vopsim!
Kitty flutură pensula către Ruth, stropindu-i şi mai tare hainele cu vopsea, apoi se lăsă în genunchi, râzând. Kitty era beată. Kitty era de fapt o beţivă. („Bunica ei a fost la fel“, îi spusese odată senatorul Simon lui Ruth. „Tot timpul lua capacul de la rezervorul Fordului ei hârbuit ca să tragă vaporii în piept. Toată viaţa s-a împleticit năucă pe insula asta.“) Gloria îşi ajută sora să se ridice. Kitty îşi acoperi delicat gura cu mâna, ca să se oprească din râs, apoi îşi duse palmele spre cap, aranjându-şi părul cu un gest foarte feminin.
Toate cele trei surori Pommeroy aveau un păr magnific, pe care-l purtau înfoiat în aceeaşi coafură care-o făcuse pe doamna Pommeroy vestită pentru frumuseţea ei.
Doamna Pommeroy albea din ce în ce mai tare în fiecare an. Albise atât de mult, încât, când îşi întorcea capul în bătaia soarelui, părul îi strălucea ca un păstrăv care înoată.
Kitty şi Gloria aveau acelaşi păr superb, dar nu erau la fel de atrăgătoare ca doamna Pommeroy. Gloria avea o faţă mare şi mereu nefericită, iar faţa lui Kitty fusese distrusă
de un accident. Pe unul din obraji avea o cicatrice groasă ca o bătătură, o arsură în urma unei explozii care se petrecuse cu mulţi ani în urmă la o fabrică de conserve.
Gloria, cea mai mare, nu se căsătorise niciodată. Kitty, sora mijlocie, era când căsătorită, când despărţită de fratele tatălui lui Ruth, nechibzuitul unchi al lui Ruth, Len Thomas. Kitty şi Len nu aveau copii. Doamna Pommeroy era singura dintre
surorile Pommeroy care avea grămada aceea de băieţi: Webster şi Conway şi Fagan şi aşa mai departe. În 1976, băieţii crescuseră mari. Patru părăsiseră insula, dar Webster, Timothy şi Robin erau încă acasă. Locuiau în dormitoarele lor din casa imensă de lângă
cea a tatălui lui Ruth. Webster, bineînţeles, n-avea nici o slujbă. Dar Timothy şi Robin lucrau pe bărci, ca ajutoare pe punte. Băieţii Pommeroy nu-şi găseau decât slujbe temporare pe bărcile altor oameni. N-aveau bărcile lor cu care să-şi câştige existenţa.
Din câte se vedea, Timothy şi Robin aveau să fie pentru totdeauna mână de lucru. În acea dimineaţă amândoi erau deja plecaţi la pescuit; porniseră înainte să se lumineze de ziuă.
— Ce planuri ai pentru astăzi, Ruthie? întrebă Gloria. De ce te-ai trezit aşa de dimineaţă?
— Mă ascund de cineva.
— Stai aici, Ruthie! spuse doamna Pommeroy. Poţi să stai aici şi să te uiţi la noi.
— Mai degrabă să mă feresc de voi, spuse Ruth, arătând spre petele de vopsea de pe cămaşa ei.
La această glumă, Kitty căzu iar în genunchi, râzând în hohote. Kitty reacţiona mereu puternic la glume, ca şi cum ar fi fost lovită de ele. Gloria aşteptă ca Kitty să se oprească din râs şi-o ajută din nou să se ridice. Kitty suspină şi-şi trecu mâinile prin păr.
Toate obiectele din bucătăria doamnei Pommeroy erau puse unul peste altul pe masă sau acoperite cu cearşafuri. Scaunele din bucătărie erau în sufragerie, aruncate pe canapea, ca să nu le încurce. Ruth îşi luă un scaun şi se aşeză în mijlocul bucătăriei, iar cele trei surori Pommeroy se apucară din nou de vopsit. Doamna Pommeroy vopsea pervazurile cu o pensulă mică. Gloria vopsea peretele cu un rulou. Kitty îndepărta vopseaua veche de pe un alt perete, cu mişcări precipitate de beţiv.
— Când ai hotărât să vopseşti bucătăria? întrebă Ruth.
— Aseară, spuse doamna Pommeroy.
— Ruthie, nu-i aşa că-i oribilă culoarea? întrebă Kitty.
— E foartă urâtă.
Doamna Pommeroy făcu un pas înapoi de lângă pervaz şi-şi admiră munca.
— E urâtă, recunoscu ea, dar pe un ton deloc nefericit.
— Nu cumva e vopsea pentru balize? ghici Ruth. Îţi vopseşti bucătăria cu vopsea pentru balize?
— Mi-e teamă că ai dreptate, dragă. E vopsea pentru balize. Recunoşti culoarea?
— Nu-mi vine să cred, spuse Ruth, pentru că într-adevăr o recunoştea.
În mod surprinzător, doamna Pommeroy îşi vopsea bucătăria exact cu aceeaşi vopsea cu care soţul ei decedat obişnuia să-şi vopsească balizele pentru capcane – un verde-lămâie puternic, care înţepa ochii. Pescarii de homari foloseau întotdeauna
