— Eşti mereu aşa de gălăgioasă, Kitty, se plânse Opal. Tot timpul îl trezeşti pe Eddie al meu.
Opal era soţia lui Robin Pommeroy, încă un motiv de nedumerire pentru Ruth: Robin Pommeroy cel gras şi îndesat, în vârstă de şaptesprezece ani, era însurat. Opal avea şi ea şaptesprezece ani şi era din Rockland. Taică-său avea acolo o benzinărie.
Robin o cunoscuse în drumurile lui la oraş, când umplea canistre cu benzină pentru camioneta de pe insulă. Era destul de drăguţă. („O târfuliţă frumuşică“, spunea Angus Addams), cu părul blond-cenuşiu legat neglijent într-o coadă. În dimineaţa aceea purta un halat de casă şi nişte şlapi murdari şi-şi târâia picioarele ca o femeie bătrână. Era mai grasă decât şi-o amintea Ruth, dar n-o mai văzuse de vara trecută. Copilul avea un scutec mare şi plin şi purta o singură şosetă. Îşi scoase degetele din gură şi încercă să
prindă ceva în aer.
— O, Doamne! exclamă Ruth. E imens.
— Bună, Ruth, spuse Opal timidă.
— Bună, Opal. Copilul tău e imens.
— Nu ştiam că te-ai întors de la şcoală, Ruth.
— M-am întors de aproape o lună.
— Te bucuri că te-ai întors?
— Bineînţeles.
— Să te-ntorci pe Fort Niles e ca şi cum ai cădea de pe cal, spuse Kitty Pommeroy.
Niciodată nu uiţi cum.
Ruth nu-i dădu atenţie.
— Copilul tău e enorm, Opal! Salut, Eddie, Bună, băiete!
— Aşa-i! spuse Kitty. E copilaşul nostru mare! Nu-i aşa, Eddie? Nu eşti tu băiatul nostru mare?
Opal îl aşeză pe Eddie pe podea între picioarele ei şi-şi întinse degetele arătătoare, ca el să se sprijine. Copilul încercă să-şi îndrepte genunchii şi se legănă ca un beţiv.
Burta îi ieşea afară din scutec şi-şi ţinea încordate şoldurile durdulii. Braţele păreau făcute din bucăţi separate şi avea bărbie dublă. Pieptul îi era acoperit de salivă.
— O, e-aşa de mare! zâmbi larg doamna Pommeroy.
Îngenunche în faţa lui Eddie şi-i ciupi obrajii.
— Cine-i băiatul meu cel mare? Cât de mare eşti? Cât de mare e Eddie?
Încântat, Eddie ţipă:
— Gah!
— O, e mare într-adevăr, spuse Opal mulţumită. Abia dacă mai pot să-l ridic. Chiar şi Robin spune că Eddie începe să fie prea greu ca să-l duci în braţe. Cred că Robin spune c-ar fi bine ca Eddie să înveţe cât mai curând să meargă.
— Uite cine-o să fie un mare pescar! spuse Kitty.
— Nu cred c-am mai văzut vreodată un băiat aşa de mare şi de sănătos, spuse Gloria. Uită-te la picioarele alea. Băiatul ăsta sigur devine fotbalist. Ruth, nu-i aşa că-i cel mai mare bebeluş pe care l-ai văzut vreodată?
— E cel mai mare bebeluş pe care l-am văzut, încuviinţă Ruth.
Opal roşi.
— Toţi bebeluşii din familia mea sunt mari. Aşa spune mama. Şi Robin a fost un bebeluş mare. Nu-i aşa, doamnă Pommeroy?
— O, da, Robin a fost un bebeluş foarte mare. Dar nu aşa de mare ca domnul Eddie!
Doamna Pommeroy îi gâdilă burtica lui Eddie.
— Gah! ţipă el.
Opal spuse:
— Abia pot să-l satur. Trebuie să-l vezi cum mănâncă. Mănâncă mai mult ca mine!
Ieri a mâncat cinci felii de şuncă!
— O, Doamne! spuse Ruth. Şuncă!
Nu-şi putea lua ochii de la puşti. Nu semăna cu nici un bebeluş pe care-l mai văzuse. Arăta ca un om gras şi chel, micşorat la şaizeci de centimetri.
— Are poftă de mâncare, de aia. Nu-i aşa? Nu-i aşa, băiatule?
Gloria îl ridică pe Eddie cu un icnet şi-i acoperi obrajii cu sărutări.
— Nu-i aşa, durduliule? Ai o poftă de mâncare de lup. Pentru că tu eşti micul nostru tăietor de lemne, nu-i aşa? Eşti micul nostru fotbalist, nu-i aşa? Eşti cel mai mare băieţel din lume.
