lucrul în mină sau să-şi rănească muncitorii, aşa că s-a decis ca întreaga problemă să fie muşamalizată şi rezolvată cât mai discret.
Jane Smith-Ellis a rămas cu familia Ellis pe timpul sarcinii, văzându-şi în continuare de treburile ei pentru domnişoara Vera. Copilul s-a născut pe insulă în iunie 1926, chiar în noaptea în care familia Ellis a ajuns pe Fort Niles pentru vară. Nimeni nu s-a gândit să modifice programul, ţinând cont că Jane devenise uriaşă din cauza sarcinii.
În starea ei n-ar fi trebuit să se apropie de vreo barcă, dar Vera o obligase să
călătorească, deşi sarcina ajunsese în luna a noua. Practic, copilul veni pe lume în portul Fort Niles. Fetiţa a fost botezată Mary. Fiica nelegitimă a unei orfane şi a unui imigrant, şi mama lui Ruth.
Domnişoara Vera o învoi pe Jane o săptămână de la îndatoririle ei, după naşterea dificilă a lui Mary. La sfârşitul săptămânii, Vera o chemă pe Jane şi-i spuse, aproape izbucnind în lacrimi:
— Dragă, am nevoie de tine. Copilul e minunat, dar eu am nevoie de ajutorul tău.
Pur şi simplu nu mă descurc fără tine. De-acum va trebui să ai grijă de mine.
Aşa că Jane Smith-Ellis începu să stea trează toată noaptea, ca să aibă grijă de copil, şi să lucreze întreaga zi pentru domnişoara Vera – cosând, împletindu-i părul, pregătind băi, încheind şi descheind rochie după rochie. Servitorii casei Ellis încercau în timpul ăsta să aibă grijă de copil, dar şi ei aveau treburile lor. Mama lui Ruth, cu toate că era de fapt şi de drept o Ellis, îşi petrecu prima parte a copilăriei prin camerele, cămările şi pivniţele servitorilor, trecută în linişte din mână în mână ca şi cum ar fi fost marfă de contrabandă. Era la fel de rău şi în timpul iernii, când familia se întorcea în Concord. Vera nu-i dădea lui Jane nici un moment de răgaz.
La începutul lui iulie 1927, când Mary abia împlinise un an, domnişoara Vera Ellis se îmbolnăvi de pojar şi făcu febră mare. Un doctor, care era unul dintre oaspeţii de vară de pe Fort Niles, o trată pe Vera cu morfină, ceea ce-i scădea disconfortul şi o făcea să doarmă ore în şir în fiecare zi. Aceste ore îi ofereau lui Jane Smith-Ellis primele momente de odihnă de când venise în casa Ellis, în copilărie. Pentru prima oară află ce înseamnă liniştea, răgazul de la munca de zi cu zi.
Aşa că, într-o după-amiază, în timp ce domnişoara Vera şi Mary dormeau, bunica lui Ruth coborî cărarea îngustă şi abruptă către ţărmul de est al insulei. Era oare prima ei ieşire? Primele ore libere din viaţa sa? Probabil că da. Îşi luase cu ea într-o sacoşă
neagră trusa de împletit. Era o zi minunată şi senină, iar oceanul era liniştit. Ajunsă pe ţărm, Jane Smith-Ellis se cocoţă pe o stâncă masivă ce se întindea până în mare, şi acolo se apucă de împletit. Valurile se ridicau şi coborau liniştite sub ea. Pescăruşii zburau în cercuri. Era singură şi împletea. Soarele strălucea sus pe cer.
La casa Ellis, după câteva ore, domnişoara Vera se trezi şi sună clopoţelul. Îi era sete. O servitoare veni în cameră cu un pahar mare de apă, dar domnişoara Vera îl refuză.
— O vreau pe Jane, spuse ea. Eşti drăguţă, dar eu o vreau pe sora mea, Jane. Vrei s-o chemi? Unde poate fi?
Servitoarea îi spuse majordomului. Majordomul trimise după un tânăr ajutor de grădinar şi-i spuse s-o aducă pe Jane Smith-Ellis. Tânărul grădinar merse de-a lungul stâncilor până o văzu pe Jane stând pe piatra ei şi împletind.
— Domnişoară Jane! strigă el şi-i făcu semn cu mâna.
Ea dădu din cap şi zâmbi. Şi atunci, după cum mărturisi tânărul grădinar, un val uriaş şi tăcut se ridică din mare şi acoperi cu totul imensa piatră pe care stătea cocoţată
Jane Smith-Ellis. Când valul gigantic se retrase, ea nu mai era acolo. Fluxul îşi reluă
mişcările monotone, dar nici urmă de Jane. Grădinarul îi strigă pe ceilalţi servitori, care alergară pe cărarea îngustă dintre stânci ca s-o caute, dar nu găsiră nici măcar un pantof. Jane dispăruse. Fusese pur şi simplu luată de ape.
— Prostii, spuse domnişoara Vera Ellis când află că Jane dispăruse. Bineînţeles că
n-a dispărut. Mergeţi şi găsiţi-o. Acum. Găsiţi-o.
Servitorii o căutară. O căutară şi locuitorii de pe Fort Niles, dar nimeni n-o găsi pe Jane Smith-Ellis. Zile întregi echipele de căutători răscoliră ţărmul, dar nu descoperiră
nici măcar o urmă.
— Găsiţi-o, continua să comande domnişoara Vera. Am nevoie de ea. Nimeni altcineva nu mă poate ajuta.
Şi aşa o ţinu săptămâni întregi, până când tatăl său, doctorul Jules Ellis, şi cei patru fraţi veniră în camera ei şi-i explicară cu grijă situaţia.
— Îmi pare foarte rău, draga mea, îi spuse doctorul Ellis singurei sale fiice naturale.
Îmi pare nespus de rău, dar Jane nu mai este. Nu are sens s-o mai căutăm.
Domnişoara Vera se încruntă încăpăţânată.
— Şi nu poate nimeni să-i găsească măcar corpul? Nu poate cineva să-l aducă la suprafaţă?
Cel mai tânăr frate al domnişoarei Vera o luă peste picior.
— Vera, nimeni nu poate pur şi simplu să dragheze marea ca şi cum ar fi o baltă cu
peşte.
— O să amânăm cât se poate înmormântarea, o asigură doctorul Ellis pe fiica lui.
Poate că în timp corpul lui Jane o să iasă la suprafaţă. Dar trebuie să încetezi să le mai spui servitorilor s-o găsească pe Jane. E o pierdere de timp, şi casa trebuie îngrijită.
— Vezi tu, explică cel mai mare dintre fraţii Verei, Lanford, n-o s-o găsească.
Nimeni n-o s-o găsească vreodată pe Jane.
Familia Ellis amână înmormântarea lui Jane Smith-Ellis până în prima săptămână
din septembrie. Apoi, pentru că trebuiau să se întoarcă la Concord în câteva zile, nu mai putură amâna evenimentul. Nu se punea problema să aştepte până vor ajunge în Concord, ca să-i facă mormântul în cimitirul familiei; locul lui Jane nu era acolo. Fort Niles părea un loc la fel de potrivit ca oricare altul pentru înmormântarea lui Jane. Fără
un cadavru care să fie îngropat, slujba a fost mai mult una de comemorare decât o înmormântare adevărată. O astfel de slujbă nu era un lucru neobişnuit pe o insulă, unde adeseori victimele înecului nu sunt găsite. În cimitir fu aşezată o piatră funerară
din granitul negru de pe Fort Niles, pe care stătea scris:
JANE SMITH-ELLIS
