pentru a-i ţine companie în verile lungi petrecute pe insula Fort Niles. Aşa că doctorul Jules Ellis a luat-o pe Jane Smith ca soră pentru fetiţa lui.
— Asta-i sora ta geamănă, îi spuse el Verei la cea de-a zecea aniversare.
Jane, în vârstă de zece ani, era o fetiţă mare şi timidă. În ziua adopţiei primise numele de Jane Smith-Ellis, o altă invenţie pe care ea o acceptă fără să protesteze, la fel ca prima oară când fusese botezată. În ziua în care domnul Jules Ellis o prezentase
fiicei sale, aşeză în părul fetei o fundă mare şi roşie. Făcuseră fotografii; funda arăta ridicol pe capul copilei robuste îmbrăcate în rochia de la orfelinat. Funda arăta ca o insultă.
De atunci încolo, Jane Smith-Ellis o însoţi pretutindeni pe Vera Ellis. În cea de-a treia sâmbătă din iunie, fetele veneau pe Fort Niles, şi în fiecare a doua sâmbătă din septembrie, Jane Smith-Ellis o însoţea pe Vera Ellis înapoi la vila Ellis din Concord.
Nu a existat niciodată vreun motiv pentru care să se creadă că bunica lui Ruth Thomas fusese considerată, fie şi pentru o clipă, adevărata soră a domnişoarei Vera Ellis. Cu toate că prin adopţie cele două fete deveniseră surori legale, gândul că erau egale în casa Ellis ar fi fost ridicol. Vera Ellis n-o iubea pe Jane Smith-Ellis ca pe o soră, dar se baza întru totul pe ea ca servitoare. Deşi Jane Smith-Ellis avea responsabilităţile unei cameriste, era, prin lege, un membru al familiei şi, în consecinţă, nu primea nimic pentru munca ei.
„Bunica ta“, spunea întotdeauna tatăl lui Ruth, „a fost o sclavă pentru familia aia afurisită“.
„Bunica ta“, spunea întotdeauna mama lui Ruth, „a avut noroc să fie adoptată de o familie atât de generoasă ca familia Ellis“.
Domnişoara Vera Ellis nu era foarte frumoasă, dar avea avantajul bogăţiei, şi-şi petrecea zilele în haine minunate. Existau fotografii în care domnişoara Vera Ellis era perfect pregătită pentru înot, călărie, patinaj, citit şi, după ce crescu mai mare, pentru dans, condus maşini şi nuntă. Aceste costumaţii de sfârşit de secol erau complicate şi grele. Bunica lui Ruth Thomas avea grijă ca domnişoara Vera Ellis să rămână
impecabilă; îi sorta mănuşile din piele, se ocupa de penele de la pălării şi-i clătea ciorapii şi dantelăriile. Bunica lui Ruth Thomas era cea care selecta, aranja şi împacheta corsetele, jupele, pantofii, crinolinele, umbrelele de soare, rochiile de seară, pudrele, broşele, capele, rochiile de zi şi poşetele necesare pentru sejururile de vară din fiecare an de pe insula Fort Niles. Bunica lui Ruth Thomas era cea care împacheta toate ţinutele domnişoarei Vera Ellis pentru întoarcerea la Concord în fiecare toamnă, fără a încurca un singur obiect.
Bineînţeles, se întâmpla ca domnişoara Vera Ellis să viziteze Bostonul pentru un weekend, sau Husdon Valley în octombrie, sau Parisul pentru desăvârşirea manierelor sale. Şi avea nevoie şi în aceste condiţii să fie îngrijită. Bunica lui Ruth Thomas, orfana Jane Smith-Ellis, îşi făcea conştiincioasă treaba.
Nici Jane Smith-Ellis nu era o frumuseţe. Nici una din femei nu arăta excepţional. În fotografii, domnişoara Vera Ellis avea măcar o expresie interesantă a feţei – expresia arogantă a bogăţiei –, dar bunica lui Ruth n-avea nici măcar asta. Mereu în spatele perfect plictisitei domnişoare Vera Ellis, faţa lui Jane Smith-Ellis nu trăda nimic. Nici inteligenţă, nici o bărbie hotărâtă sau o gură bosumflată. Nu era nici o sclipire în ea,
dar nici vreo urmă de blândeţe. Mai degrabă o oboseală adâncă şi surdă.
În vara anului 1905, domnişoara Verra Ellis se căsători cu Joseph Hanson, un băiat din Boston. Căsătoria n-avea cine ştie ce însemnătate; şi chiar dacă familia lui Joseph Hanson era destul de bună, familia Ellis era mult mai puternică. Aşa că domnişoara Vera deţinea în continuare toată puterea. Nu suferea de nici un neajuns de pe urma acestei căsătorii. Niciodată nu s-a referit la ea însăşi ca fiind doamna Joseph Hanson; a rămas mereu domnişoara Vera Ellis. Cuplul locuia în casa în care copilărise mireasa, vila Ellis din Concord. În a treia sâmbătă a fiecărui iunie cuplul urma tiparul cunoscut, mutându-se pe insula Fort Niles, iar în a doua sâmbătă din fiecare septembrie se muta înapoi în Concord.
Mai mult, căsătoria dintre domnişoara Vera Ellis şi Joe Hanson n-a schimbat câtuşi de puţin viaţa bunicii lui Ruth. Îndatoririle lui Jane Smith-Ellis erau foarte clare. Chiar şi în ziua nunţii a servit-o pe domnişoara Vera. (Nu ca domnişoară de onoare. Fiicele prietenilor de familie şi verişoarele jucau acest rol. Jane a fost servitoarea care a îmbrăcat-o pe domnişoara Vera, s-a ocupat de nenumăraţii nasturi de perlă de pe spatele rochiei, i-a încheiat ghetele de nuntă şi i-a aranjat voalul franţuzesc.) De asemenea, bunica lui Ruth a însoţit-o pe domnişoara Vera în luna de miere în Bermude. (Ca să strângă umbrelele de plajă, să scuture nisipul din părul domnişoarei Vera, să aibă grijă de costumele de baie care trebuiau să se usuce fără cute.) Bunica lui Ruth a rămas cu domnişoara Vera şi după nuntă şi luna de miere.
Domnişoara Vera şi Joseph Hanson n-au avut copii, dar Verei îi reveneau importante obligaţii sociale. Erau tot felul de evenimente la care trebuia să meargă, întâlniri pe care trebuia să le respecte, scrisori pe care trebuia să le scrie. Domnişoara Vera obişnuia să stea întinsă în pat în fiecare dimineaţă după ce căuta nod în papură
bunicii lui Ruth care-i aducea micul dejun pe o tavă, şi dicta – încercând să imite tonul cuiva cu o meserie adevărată care dictează unui adevărat subordonat –
responsabilităţile pentru ziua în curs.
— Ai grijă să te ocupi de asta, Jane, spunea ea.
În fiecare zi, ani de-a rândul.
Această rutină ar fi continuat cu siguranţă multă vreme dacă nu s-ar fi întâmplat un anume eveniment. Jane Smith-Ellis rămase însărcinată. La sfârşitul anului 1925, fata orfană şi tăcută pe care familia Ellis o înfiase de la spitalul de orfani Bath Naval aştepta un copil. Jane avea patruzeci şi unu de ani. Aşa ceva era de neimaginat. Nu mai trebuie spus că era necăsătorită şi că nimănui nu i-ar fi trecut prin minte c-ar putea avea un pretendent. Nimeni din familia Ellis, bineînţeles, nu se gândise la Jane Smith-Ellis ca la o femeie în intimitatea ei. Nu se aşteptaseră ca ea să aibă un prieten, şi cu atât mai puţin un iubit. Era ceva la care nu se gândise nimeni niciodată. Alţi servitori ajungeau mereu în tot felul de situaţii idioate, dar Jane era mult prea practică şi mult prea
necesară ca să aibă necazuri. Domnişoara Vera nu-i lăsa lui Jane suficient timp liber încât să dea de necaz. Şi de ce-ar fi căutat Jane astfel de necazuri din capul locului?
Într-adevăr, familia Ellis avea tot soiul de întrebări despre sarcina ei. Avea multe întrebări. Şi pretenţii. Cum de se întâmplase aşa ceva? Cine era de vină pentru acel dezastru? Dar bunica lui Ruth Thomas, deşi ascultătoare, nu le spuse nimic, cu excepţia unui detaliu.
— E italian, spuse ea.
Italian? Italian? Strigător la cer! Ce trebuiau ei să înţeleagă din asta? Evident, bărbatul responsabil era unul dintre sutele de muncitori imigranţi italieni din minele companiei Ellis Granite de pe Fort Niles. Asta era de neconceput pentru familia Ellis.
Cum îşi găsise Jane Smith-Ellis drumul până la mine? Sau, şi mai tulburător, cum îşi găsise un muncitor drumul până la ea? Oare bunica lui Ruth vizitase, în mijlocul nopţii, cocioabele unde locuiau italienii? Sau – oroare! – vizitase vreun muncitor italian casa Ellis? Poate ani întregi de întâlniri ascunse? Mai fuseseră şi alţi iubiţi? Fusese o scăpare, sau Jane ducea o perversă viaţă dublă? Fusese un viol? Un moft? O legătură
amoroasă?
Muncitorii italieni din mine nu vorbeau engleza. Se schimbau permanent şi nici măcar supraveghetorii lor direcţi nu ştiau cum îi cheamă. Din punctul de vedere al şefilor de echipă de la mine, italienii puteau să se schimbe între ei de câte ori pofteau.
Nimeni nu se gândea la ei ca la nişte indivizi. Erau catolici. Nu interacţionau sub nici o formă cu localnicii, şi cu atât mai puţin cu cineva din familia Ellis. Italienii erau în bună
măsură ignoraţi. Erau luaţi în considerare numai ca să fie atacaţi. Ziarul de pe insula Fort Niles, care s-a desfiinţat imediat după căderea industriei granitului, tipărea editoriale ocazionale, tunând şi fulgerând împotriva italienilor.
Din Trompeta din Fort Niles, februarie 1905: „Aceşti garibaldieni sunt cele mai sărace, cele mai dezgustătoare creaturi din Europa. Copiii şi nevestele lor sunt schilodiţi şi corupţi de depravarea bărbaţilor italieni.“
„Aceşti napolitani“, se scria într-un alt editorial, „ne şochează copiii care trebuie să
treacă pe lângă ei pe drumurile noastre, în timp ce ei pălăvrăgesc şi latră
înspăimântător“.
Era de neconceput ca un italian, un garibaldian, un napolitan să-şi fi croit drum către casa Ellis. Totuşi, în timp ce familia Ellis o interoga despre tatăl copilului, bunica lui Ruth Thomas răspundea doar atât: „E italian.“
S-a căutat o soluţie. Dr. Jules Ellis voia ca Jane să fie imediat dată afară, dar soţia lui îi aminti că ar fi fost dificil şi un pic cam nepoliticos s-o dai afară pe femeia care era, la urma urmei, nu un angajat, ci un membru al familiei, cu aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi.
„Atunci trebuie dezmoştenită!“ tunau fraţii Verei Ellis, dar Vera nu voia să audă.
Jane călcase strâmb, şi Vera se simţea trădată, dar Jane era indispensabilă. Nu, nu
exista cale de mijloc: Jane trebuia să rămână cu familia pentru că Vera Ellis nu putea trăi fără ea. Chiar şi fraţii Verei au fost nevoiţi să admită că era un motiv întemeiat. În fond, Vera era de nesuportat şi fără grija constantă a lui Jane s-ar fi transformat într-o mică harpie ucigaşă.
În loc s-o pedepsească pe Jane, Vera a cerut pedepsirea întregii comunităţi de italieni de pe Fort Niles. Probabil nu cunoştea expresia „trupă de linşaj“, dar cam asta avea în minte. Îl întrebă pe tatăl ei dacă ar fi prea mare deranjul să adune nişte italieni care să fie bătuţi, sau să se dea foc la o cocioabă sau două. Dar doctorul Jules Ellis nici nu voia să audă. Doctorul Ellis era un om de afaceri mult prea deş-tept ca să întrerupă
