culori ţipătoare pentru balize, ca să-i ajute să-şi găsească mai repede capcanele pe întinderea albastră a mării, pe orice fel de vreme. Era o vopsea groasă, industrială, deloc potrivită pentru vopsitul unei bucătării.
— Ţi-e frică să nu-ţi pierzi bucătăria în ceaţă? întrebă Ruth.
Kitty pică iar în genunchi şi începu să râdă. Gloria se încruntă şi spuse:
— O, pentru numele lui Dumnezeu, Kitty, revino-ţi.
Şi o ridică în picioare. Kitty îşi potrivi părul şi spuse:
— Dac-ar trebui să stau într-o bucătărie de culoarea asta, aş vomita.
— Ai voie să foloseşti vopsea de balize pentru interior? întrebă Ruth. Pentru vopsit interiorul, n-ar trebui să foloseşti o vopsea specială? Nu te îmbolnăveşti de cancer sau ceva de felul ăsta?
— Nu ştiu, spuse doamna Pommeroy. Am găsit aseară toate cutiile astea de vopsea în şopronul cu scule şi m-am gândit că-i mai bine să n-o irosesc! Şi-mi aminteşte de soţul meu. Când Kitty şi Gloria au venit la cină, am început să chicotim şi ne-am trezit vopsind bucătăria. Ce crezi?
— Sincer? întrebă Ruth.
— Las-o baltă, spuse doamna Pommeroy. Mie-mi place.
— Dac-ar trebui să locuiesc în bucătăria asta, aş vomita aşa de mult, că mi-ar cădea capul de pe umeri, anunţă Kitty.
— Ai grijă, Kitty, spuse Gloria. Poate o să trebuiască în curând să locuieşti şi tu aici.
— Ba pe dracu’!
— Kitty e bine-venită oricând să locuiască aici, spuse doamna Pommeroy. Ştii asta, Kitty. Şi tu ştii asta, Gloria.
— Eşti aşa de rea, Gloria, spuse Kitty. Eşti aşa de a dracului şi afurisită.
Gloria continuă să-şi vopsească peretele, cu gura strânsă, lăsând dungi uniforme de culoare cu ruloul.
Ruth întrebă:
— Unchiul Len te dă iar afară din casă, Kitty?
— Da, spuse Gloria în şoaptă.
— Nu! spuse Kitty. Nu mă dă afară din casă, Gloria! Eşti al dracului de rea, Gloria!
— A zis că o s-o dea afară din casă dacă nu se opreşte din băut, spuse Gloria, la fel de şoptit.
— Atunci de ce nu se opreşte şi el dracului din băut? întrebă Kitty. Len îmi spune să
mă opresc din băut, dar nimeni nu bea cât el.
— Kitty se poate muta aici cu mine, spuse doamna Pommeroy.
— De ce el poate să bea în fiecare afurisită de zi? ţipă Kitty.
— Ei bine, spuse Ruth, pentru că el e un afurisit de alcoolic.
— E o puţă, spuse Gloria.
— Are cea mai mare puţă de pe insulă; asta cu siguranţă, spuse Kitty.
Gloria îşi continuă vopsitul, dar doamna Pommeroy izbucni în râs. De sus se auzi un plânset de copil.
— O, Doamne, spuse doamna Pommeroy.
— Ei poftim, spuse Gloria. Ai trezit afurisitul ăla de copil, Kitty.
— Nu eu! ţipă Kitty, şi plânsetul copilului se transformă în bocet.
— O, Doamne, repetă doamna Pommeroy.
— Dumnezeule, ăsta da copil zgomotos, spuse Ruth, iar Gloria îi răspunse:
— Pe bune, Ruth.
— Cred că Opal e acasă, nu?
— S-a întors acum câteva zile, Ruth. Cred că ea şi Robin s-au împăcat, şi asta e bine.
Acum formează o familie şi-ar trebui să fie împreună. Cred că sunt amândoi destul de maturi. Amândoi cresc frumos.
— Adevărul e, spuse Gloria, că familia lui Opal s-a săturat de ea şi-a trimis-o înapoi aici.
De sus se auziră paşi şi plânsetele scăzură. Curând după aceea, Opal coborî, ţinând copilul în braţe.
