— Ne-am scoate ochii, spuse tatăl lui Ruth. Ia-o tu.
Angus Addams dădu din cap.
— Să-ţi spun adevărul, zise el, nu-mi place să pescuiesc cu nimeni, dacă depinde de mine. Aşa era pe vremuri, pescuiam singuri. Era mai bine. Nu împărţeam nimic cu nimeni.
— Ştiu că nu-ţi place să împarţi, spuse Ruth.
— Nu suport să împart, domnişoară. Şi am să-ţi spun de ce. În 1936, am pescuit până am picat lat şi-am câştigat numai trei sute cincizeci de dolari în tot anul ăla afurisit. Trei sute de dolari i-am cheltuit. Aşa c-am rămas cu cincizeci de dolari să-mi ajungă toată iarna. Şi-a trebuit să mai am grijă şi de amărâtul de frate-meu. Aşa că, dacă depinde de mine, nu împart nimic cu nimeni.
— Haide, Angus. Dă-i o slujbă lui Ruth. E puternică, spuse Stan. Vino aici, Ruth.
Suflecă-ţi mânecile, puiule. Arată-ne cât de puter-nică eşti.
Ruth urcă scările şi, ascultătoare, îşi arătă muşchii de la mâna dreaptă.
— Are aici o adevărată gheară de strivit, spuse tatăl ei în timp ce-i strângea muşchiul.
Apoi Ruth îşi îndoi mâna stângă şi el îi strânse şi muşchiul stâng, spunând:
— Şi aici are gheara de sugrumat!
Angus răspunse:
— O, drace!
— Fratele tău e pe-aici? îl întrebă Ruth pe Angus.
— A plecat la familia Pommeroy, răspunse Angus. E-al dracului de îngrijorat de amărâtul ăla mucos.
— E-ngrijorat din cauza lui Webster?
— Ar trebui să-l adopte pe amărât.
— Deci senatorul l-a lăsat pe Cookie cu tine, nu? întrebă Ruth.
Angus mârâi din nou şi mângâie câinele cu piciorul. Cookie se trezi şi privi calmă
în jur.
— Măcar câinele e pe mâini bune, spuse rânjind tatăl lui Ruth. Simon şi-a lăsat câinele cu cineva care are grijă de el.
— Grijă şi multă dragoste, adăugă Ruth.
— Îl urăsc pe afurisitul ăsta de câine, spuse Angus.
— Serios? întrebă Ruth făcând ochii mari. Chiar aşa? Nu ştiam. Tată, tu ştiai?
— N-am auzit nimic despre asta, Ruth, niciodată.
— Îl urăsc pe afurisitul ăsta de câine, spuse Angus. Şi faptul că trebuie să-i mai dau şi de mâncare îmi macină sufletul.
Ruth şi tatăl ei începură să râdă.
— Urăsc javra asta, repetă Angus, şi vocea îi răsuna tot mai puternic în timp ce vorbea despre problemele cu Cookie. Câinele ăsta are o infecţie păcătoasă la o ureche şi
a trebuit să-i cumpăr nişte afurisite de picături; trebuie să ţin câinele de două ori pe zi ca Simon să-i pună picăturile în ureche. A trebuit să-i cumpăr afurisitele alea de picături, eu care-aş prefera să-l văd surd. Bea apă din toaletă. Vomită în fiecare zi şi n-a avut în viaţa lui un scaun solid.
— Te mai deranjează şi altceva? întrebă Ruth.
— Simon vrea să-i arăt câinelui că ţin la el, dar asta e împotriva instinctului meu.
— Şi care e acela? întrebă Ruth.
— Să-l calc în picioare cu nişte bocanci.
— Eşti groaznic, spuse tatăl lui Ruth, îndoindu-se de râs. Eşti groaznic, Angus.
Ruth intră în casă şi-şi luă un pahar cu apă. Bucătăria casei Addams era imaculată.
Angus Addams era neglijent, dar senatorul Simon Addams se îngrijea de fratele lui geamăn ca o nevastă, aşa că totul strălucea şi frigiderul era plin. Ruth ştia sigur că
senatorul Simon se trezea în fiecare dimineaţă la ora patru şi-i pregătea lui Angus micul dejun (biscuiţi, ouă, o felie de plăcintă) şi împacheta sendvişuri pentru prânzul pe care Angus îl lua pe barcă. Celorlalţi bărbaţi de pe insulă le plăcea să-l sâcâie pe Angus, spunându-i că le-ar plăcea să aibă şi ei aşa ceva acasă, şi lui Angus Addams îi plăcea să le spună să-şi ţină gurile spurcate şi, apropo, n-ar fi trebuit din capul locului să se însoare cu nişte târfe grase şi leneşe. Ruth privi pe geamul din bucătărie către curtea din spate, unde tot felul de salopete şi izmene erau întinse în bătaia vântului, la uscat. Pe masă era o bucată de drob, aşa că-şi tăie o felie şi, mâncând-o, ieşi înapoi pe verandă.
— Eu nu vreau, mulţumesc, spuse Angus.
— Scuze. Voiai şi tu o bucată?
— Nu, dar aş vrea încă o bere, Ruth.
