Făcu doi paşi, dar Cal Cooley spuse:
— De fapt, cred că trebuie să rămâi.
Ruth se opri din mers. Nu se întoarse, dar rămase nemişcată, pentru că ştia din tonul vocii lui ce urma.
— Dacă nu eşti prea ocupată astăzi, spuse Cal Cooley, domnul Ellis ar vrea să te vadă.
S-au îndreptat împreună către casa Ellis. Trecură tăcuţi pe lângă păşuni şi pe lângă
grădinile vechi, urcară treptele verandei din spate către marile uşi franţuzeşti. Trecură
prin camera de zi, vastă şi întunecată, prin hol, spre scările modeste din spate – scări de serviciu –, de-a lungul unui alt hol şi, în cele din urmă, ajunseră la o uşă.
Cal Cooley stătea ca şi cum s-ar fi pregătit să ciocănească, dar în loc să facă asta se dădu câţiva paşi înapoi. Străbătu înapoi holul şi dispăru sub tocul adânc al unei uşi.
Când îi făcu semn lui Ruth să-l urmeze, ea nu protestă. Cal Cooley îşi puse mâinile mari pe umerii lui Ruth şi-i şopti:
— Ştiu că mă urăşti.
Şi zâmbi.
Ruth asculta.
— Ştiu că mă urăşti, dar dacă vrei să ştii, pot să-ţi spun despre ce-i vorba.
Ruth nu-i răspunse.
— Vrei să ştii?
— Nu-mi pasă dacă-mi spui sau nu, zise Ruth. Nu-mi schimbă cu nimic viaţa.
— Bineînţeles că-ţi pasă. Mai întâi, spuse Cal cu o voce şoptită, domnul Ellis vrea doar să te vadă. Tot întreabă de tine de câteva săptămâni şi eu l-am tot minţit. I-am spus mereu că eşti încă la şcoală. După aceea i-am spus că lucrezi cu tatăl tău pe barcă.
Cal Cooley aştepta ca Ruth să răspundă; ea nu spuse nimic.
— Ar trebui să-mi mulţumeşti pentru asta, zise el. Nu-mi place să-l mint pe domnul Ellis.
— Atunci nu-l minţi, spuse Ruth.
— O să-ţi dea un plic, spuse Cal. În el o să fie trei sute de dolari.
Din nou, Cal aşteptă un răspuns, dar Ruth nu-i făcu pe plac, aşa că el continuă.
— Domnul Ellis o să-ţi spună că sunt bani de distracţie, doar pentru tine. Şi până la un punct aşa e. Poţi să-i cheltui pe ce vrei tu. Dar ştii de fapt pentru ce sunt, nu?
Domnul Ellis vrea să te roage să-i faci o favoare.
Ruth rămase tăcută.
— Aşa e, spuse Cal Cooley. Vrea să-ţi vizitezi mama în Concord. Eu trebuie să te duc acolo.
Stăteau încă sub tocul adânc al uşii. Ruth îi simţea pe umeri mâinile mari, grele ca plumbul. Cal şi Ruth rămaseră aşa mult timp. În cele din urmă, el spuse:
— Termină odată cu asta, domnişoară.
— Rahat, spuse Ruth.
El îşi coborî mâinile.
— Ia banii. Sfatul meu e să nu i te opui.
— Niciodată nu m-am opus.
— Ia banii şi poartă-te civilizat. Vom stabili detaliile mai târziu.
Cal Cooley se îndreptă din nou spre prima uşă. Ciocăni. Îi şopti lui Ruth:
— Asta e ce-ai vrut, nu? Să ştii? Nimic să nu te ia prin surprindere. Vrei să ştii tot ce se-ntâmplă, nu-i aşa?
Deschise uşa şi Ruth păşi singură înăuntru. Uşa se închise în urma ei cu un zgomot
frumos ca de perie, ca foşnetul unui material scump.
Se afla în dormitorul domnului Ellis.
Patul era aranjat de parcă n-ar fi fost folosit niciodată. Ca şi cum aşternuturile ar fi fost produse în acelaşi timp cu mobila şi prinse de lemnărie cu cuie sau cu adeziv.
Arăta ca un pat expus într-un magazin scump. Peste tot erau corpuri de bibliotecă, cu rafturi întregi de cărţi întunecate, fiecare având aceeaşi formă şi culoare ca aceea de lângă ea, ca şi cum domnul Ellis ar fi avut un singur volum pe care-l multiplicase ca să
