— Domnule Thomas, o să vă plătim cu siguranţă pentru ce veţi face şi-o să fim foarte recunoscători. Habar n-aveam cum se pregătesc homarii.
— Nu trebuie, a zis Stan Thomas. La dracu’, o fac gratis.
Rămase uimit când se auzi. Stan Thomas nu făcuse niciodată în viaţa lui ceva gratuit.
— Domnule Thomas!
— Tu poţi să m-ajuţi. Ce zici de asta, Mary? Poţi să fii ajutorul meu. Asta ar fi răsplata pentru mine.
Îşi puse mâna pe braţul lui Mary şi-i zâmbi. Mâinile lui erau murdare şi miroseau a momeală stricată de hering, dar ce dracu’. I-a plăcut culoarea pielii ei, mai închisă şi mai fină decât era el obişnuit să vadă pe insulă. Nu era atât de tânără pe cât crezuse
iniţial. Acum, că erau atât de aproape unul de celălalt, văzu că nu era un copil. Dar era slăbuţă şi avea sânii frumoşi şi rotunzi. Îi plăcea cum se încruntă. Şi avea şi gura frumoasă. Îi strânse puţin braţul.
— Cred c-o să fii un ajutor bun, spuse el.
Ea râse.
— Eu ajut tot timpul, spuse ea. Credeţi-mă, domnule Thomas, sunt un ajutor foarte bun!
Ploua în ziua picnicului şi a fost ultima dată când familia Ellis a încercat să ofere o distracţie pentru întreaga insulă. A fost o zi mohorâtă. Domnişoara Vera a stat la petrecerea de pe plajă doar o oră, şi aceea petrecută sub o prelată, tânguindu-se.
Invitaţii ei europeni au plecat la o plimbare pe plajă şi vântul le-a luat umbrelele. Unul dintre domnii din Austria s-a plâns că aparatul lui de fotografiat a fost distrus de ploaie. Domnul Burden, scripcarul, s-a îmbătat şi a cântat dintr-o maşină cu geamurile ridicate şi cu portierele blocate. Nu l-au putut scoate de-acolo câteva ore. Domnul Stan Thomas n-a reuşit să facă focul din cauza nisipului ud şi a ploii care nu mai contenea, iar femeile de pe insulă îşi ţineau prăjiturile şi plăcintele aproape de ele, ca pe nişte bebeluşi. A fost un adevărat dezastru.
Mary Smith-Ellis se învârtea de colo-colo îmbrăcată într-o pelerină de ploaie împrumutată de la un pescar, mutând scaunele sub un copac şi acoperind mesele cu cearşafuri. Era imposibil să salvezi acea zi. Petrecerea pe care-o organizase s-a dovedit o calamitate, dar lui Stan Thomas i-a plăcut felul în care Mary a suportat înfrângerea fără să se oprească din treabă. Îi plăcea felul în care ea continua să se mişte de colo-colo, încercând să menţină buna dispoziţie. Era o femeie agitată, dar lui îi plăcea energia ei. Muncea din greu şi lui îi plăcea lucrul ăsta. Şi el muncea mult şi-i dispreţuia pe leneşi.
— Ar trebui să vii la mine acasă să te încălzeşti, îi spuse el la sfârşitul după-amiezii, în timp ce ea alerga pe lângă el.
— O, nu, spuse ea. Tu ar trebui să vii cu mine la casa Ellis să te încălzeşti.
Îi repetă invitaţia mai târziu, după ce el o ajută să ducă înapoi mesele la şcoală şi băncile la biserică, aşa că o conduse până la casa Ellis de pe vârful insulei. Ştia, bineînţeles, unde este, cu toate că nu fusese niciodată înăuntru.
— Sunt sigur că-i plăcut să locuieşti aici, spuse el.
Stăteau în camioneta lui, parcată pe aleea circulară; geamul era aburit de la respiraţie şi de la hainele lor ude.
— O, ei stau aici doar pe timpul verii, spuse Mary.
— Dar tu?
— Bineînţeles că şi eu stau aici. Stau oriunde stă întreaga familie. Am grijă de domnişoara Vera.
— Ai grijă de domnişoara Vera Ellis? Tot timpul?
— Îi ţin companie, spuse Mary cu un zâmbet obosit.
— Şi mai spune-mi o dată, care e numele tău de familie?
— Ellis.
— Ellis?
— Exact.
Stan nu era cu totul lămurit. Nu-şi putea da seama cine era femeia aceea. O
servitoare? Ce-i drept, se comporta ca o servitoare, şi văzuse felul în care Vera Ellis era tot timpul arţăgoasă cu ea. Dar cum de se numea Ellis? Ellis? Era o rudă săracă? Cine mai auzise de un Ellis cărând peste tot scaune şi bănci, agitându-se de colo-colo prin ploaie, într-o pelerină împrumutată? Se gândi s-o întrebe care dracu’ era povestea ei, dar era aşa drăguţă şi el nu voia s-o supere. În loc de asta, o luă de mână. Ea îl lăsă.
Până la urmă, Stan Thomas era un tânăr chipeş, cu o tunsoare îngrijită şi ochi negri şi frumoşi. Nu era înalt, dar avea un corp bine făcut şi zvelt şi o energie atrăgătoare, un soi de onestitate care lui Mary îi plăcea foarte mult. N-a deranjat-o deloc faptul că a luat-o de mână, chiar şi atât de repede după ce făcuseră cunoştinţă.
— Cât o să mai stai pe-aici? a întrebat el.
— Până în a doua săptămână din septembrie.
— Aşa e. Întotdeauna ei – tu – pleacă atunci.
— Aşa e.
— Vreau să te mai văd, spuse el.
Ea râse.
— Vorbesc serios, spuse el. Vreau să mai facem asta. Îmi place să te ţin de mână.
Când pot să te mai văd?
Mary stătu pe gânduri câteva minute şi apoi spuse degajată:
— Şi eu aş vrea să te mai văd, domnule Thomas.