— Am ajuns deja?
Coborâră din maşină, merseră până la uşa din faţă şi Cal apăsă pe sonerie. Îşi băgă
mâinile în buzunarele de la jachetă.
— Eşti al dracului de nervoasă că te afli aici, spuse Cal şi începu să râdă. Mă urăşti atât de mult.
Uşa se deschise şi apăru mama lui Ruth. Tresări un pic, păşi pe prag şi-şi puse braţele pe umerii fiicei sale. Ruth îşi aşeză capul pe umărul maică-sii şi-i spuse:
— Uite c-am venit.
— Niciodată nu ştiu sigur dac-o să vii sau nu.
— Sunt aici.
Se îmbrăţişară.
Mama lui Ruth spuse:
— Arăţi minunat, Ruth, cu toate că Ruth îşi ţinea capul pe umărul ei, şi n-o prea vedea.
— Sunt aici, spuse Ruth. Sunt aici.
Cal Cooley tuşi politicos.
6
Puii care ies din ouăle de homar sunt cu totul diferiţi de adulţi în ceea ce priveşte forma, obiceiurile şi modul de deplasare.
William Saville-Ken
1897
Domnişoara Vera Ellis n-a vrut niciodată ca mama lui Ruth să se mărite.
Când Mary Smith-Ellis era mică, domnişoara Vera îi spunea:
— Ştii cât de greu mi-a fost când a murit mama ta?
— Da, domnişoară Vera, răspundea Mary.
— Abia am supravieţuit fără ea.
— Ştiu, domnişoară Vera.
— Semeni atât de bine cu mama ta.
— Mulţumesc.
— Nu pot să fac nimic fără tine!
— Da, ştiu.
— Tovarăşa mea!
— Da, domnişoară Vera.
Mama lui Ruth a trăit o viaţă cât se poate de ciudată alături de domnişoara Vera.
Mary Smith-Ellis n-a avut niciodată prieteni sau iubiţi. Viaţa ei s-a învârtit doar în jurul îndatoririlor pe care le avea: reparatul hainelor, trimiterea scrisorilor, împachetarea lucrurilor, cumpărăturile, împletitul părului, încurajatul, ajutatul, spălatul şi aşa mai departe. Moştenise toate îndatoririle care-o împovărau cândva pe mama ei şi fusese crescută pentru o viaţă de servitute, întocmai ca ea.
Iernile în Concord, verile pe Fort Niles. Mary fusese la şcoală, dar doar până la 16
ani şi doar pentru că domnişoara Vera nu voia să aibă o însoţitoare idioată. În afara acelor ani de şcoală, viaţa lui Mary Smith-Ellis s-a scurs trebăluind pentru domnişoara Vera. Aşa şi-a petrecut Mary copilăria şi adolescenţa. Apoi a devenit o tânără femeie, pe urmă una nu atât de tânără. N-a avut niciodată un peţitor. Nu pentru că nu era frumoasă, ci pentru că era întotdeauna ocupată. Avea treabă de făcut.
La sfârşitul verii din 1955, domnişoara Vera Ellis se hotărî să organizeze un picnic pentru oamenii de pe Fort Niles. Avea oaspeţi din Europa care vizitau casa Ellis şi dorea să le arate spiritul locului. Aşa că plănui pe plaja Gavin un ospăţ cu homari la care fuseseră invitaţi toţi locuitorii insulei. Nu se mai văzuse aşa ceva. Nu mai existaseră ocazii sociale la care să participe şi localnicii de pe Fort Niles, alături de familia Ellis, dar domnişoara Vera se gândi c-ar fi un eveniment plăcut. O noutate.
Desigur, Mary a organizat totul. A vorbit cu soţiile pescarilor şi a aranjat ca ele să
facă plăcintele cu afine. Mary avea un anume fel de a fi, modestă, retrasă, aşa că soţiile pescarilor o plăceau îndeajuns de mult. Ştiau că lucrează pentru familia Ellis, dar nu-i purtau pică. Părea o fată drăguţă, chiar dacă un pic cam fricoasă şi timidă. Mary
comandase şi porumb, cartofi, cărbune şi bere. A împrumutat mese lungi de la şcoala de pe insulă şi a aranjat ca băncile de la biserica de pe Fort Niles să fie mutate pe plajă.
A vorbit cu domnul Fred Burden de pe Courne Haven, care era un scripcar destul de priceput, şi l-a angajat ca să cânte la petrecere. În final, a trebuit să comande câteva sute de kilograme de homar. Soţiile pescarilor au sfătuit-o să discute cu domnul Angus Addams, cel mai prosper pescar de pe insulă. I-au spus să aştepte să-şi ancoreze barca Sally Chestnut după-amiază, la docuri.
Aşadar, într-o după-amiază vântoasă de august, Mary se îndreptă către docuri, strecurându-se printre grămezile de capcane stricate, de plase pescăreşti şi de butoaie.
Pe măsură ce fiecare pescar puturos şi murdar trecea pe lângă ea, îl întreba:
