— Eu am auzit altceva.
— Tu ai fi dat foc bărcii omului?
— Eu n-am fost acolo.
— Nu. Tu n-ai fost acolo. Dar eu am fost, şi a fost şi Owney. Şi a fost o lecţie bună
pentru Owney despre ce înseamnă de fapt afacerile cu homari. A văzut luptele astea medievale şi disputele de pe toate insulele, de aici până în Canada. Înţelege depravarea, pericolul şi lăcomia. Şi ştie că nu e bine să te bagi într-o asemenea profesie.
Owney Wishnell nu făcu nici un comentariu.
În cele din urmă, pastorul îi spuse lui Ruth:
— Ruth, eşti o fată deşteaptă.
— Mulţumesc.
— Se pare că ai primit o educaţie bună.
Cal Cooley adăugă:
— Prea multă educaţie. A costat dracului o avere.
Pastorul îl privi atât de urât pe Cal, că aproape o făcu pe Ruth să tresară. Cal îşi întoarse capul. Ruth simţi că auzise pentru ultima dată cuvântul drac pronunţat pe
New Hope.
— Şi ce-o să se întâmple cu tine, Ruth? întrebă pastorul Toby Wishnell. Ai simţ
practic, nu? Ce-o să faci cu viaţa ta?
Ruth Thomas se uită la spatele şi gâtul lui Owney Wishnell, şi-şi dădu seama că
acesta încă asculta cu atenţie.
— Facultate? sugeră pastorul Toby Wishnell.
Ce postură impunătoare avea Owney Wishnell!
Aşa că Ruth se hotărî să treacă la atac.
— Mai mult decât orice altceva, domnule, aş vrea să devin pescar de homari, spuse ea.
Pastorul Toby Wishnell o privi rece, iar ea îi întoarse privirea.
— Pentru că-i o chemare atât de nobilă, domnule, spuse ea.
Aşa s-a încheiat conversaţia. Ruth îi pusese capăt. Nu se putea abţine. Nu se putea niciodată abţine să nu răspundă obraznic. Era ruşinată de felul în care-i vorbise omului acela. Ruşinată, dar şi un pic mândră. Da! Putea răspunde foarte obraznic! Dar, Doamne, ce tăcere nefirească. Poate-ar fi trebuit să aibă grijă cum se poartă.
New Hope se izbea de valuri şi se legăna pe marea învolburată. Cal Cooley era palid; se duse iute pe punte şi se sprijini de balustradă. Owney continuă să navigheze, tăcut, cu spatele şi gâtul înroşite. Ruth Thomas se simţea foarte stânjenită în prezenţa pastorului Wishnell, dar spera ca disconfortul ei să nu fie vizibil. Se străduia să pară
relaxată. Nu încercă să stea de vorbă cu pastorul. Cu toate că el mai avea ceva de spus.
Erau încă la o oră depărtare de Rockland când pastorul Toby Wishnell îi spuse lui Ruth un ultim lucru.
Se aplecă spre ea şi zise:
— Ruth, ştii că am fost primul bărbat din familia Wishnell care nu a devenit pescar de homari? ştiai asta?
— Da, domnule.
— Bine, spuse el. Atunci o să înţelegi ce-o să-ţi spun acum. Nepotul meu Owney va fi al doilea Wishnell care n-o să pescuiască.
Zâmbi, se lăsă din nou pe spate şi-o privi pe Ruth cu atenţie tot restul călătoriei. Ea îşi păstră zâmbetul discret şi sfidător. N-avea să-i arate omului aceluia că nu se simte confortabil. În nici un caz! El îşi fixă privirea rece şi inteligentă asupra ei. Ruth continuă să-i zâmbească. Se simţea mizerabil.
Cal Cooley o conduse pe Ruth Thomas la Concord în Buickul de două tone pe care familia Ellis îl deţinea încă de când Ruth era mică. După ce-i spuse lui Cal că e obosită, se întinse pe bancheta din spate, prefăcându-se că doarme. Cât ţinu călătoria, el fluieră
la propriu Dixie. Ştia că Ruth e trează şi că asta o enervează foarte tare.
Ajunseră la Concord pe la apus. Ploua slab, şi Buickul scotea un şuierat molcom pe
macadamul umed – un sunet pe care Ruth nu-l auzea niciodată pe drumurile acoperite de praf din Fort Niles. Cal intră pe aleea lungă din curtea vilei Ellis şi opri maşina.
Ruth încă se prefăcea că doarme, şi Cal s-a prefăcut că o trezeşte. Se răsuci de pe scaunul din faţă şi o bătu pe şold.
— Încearcă să-ţi revii.
Ea deschise încet ochii şi se întinse teatral.
