— Nu te deranjează marea agitată? o întrebă pastorul Toby Wishnell.
— Nu am rău de mare.
— Eşti norocoasă.
— Nu cred că e cineva norocos astăzi, spuse Cal Cooley tărăgănând vorbele.
Pescarii spun că aduce ghinion să ai la bord femei sau preoţi. Şi noi le avem pe amândouă.
Pastorul zâmbi vag.
— Să nu pleci niciodată vineri la drum, recită el. Niciodată să nu te urci pe o barcă
al cărei prim drum a fost cu ghinion. Să nu te urci niciodată pe o barcă al cărei nume a fost schimbat. Să nu vopseşti nimic de pe barcă în albastru. Să nu fluieri niciodată pe barcă, pentru că poţi să chemi vântul. Să nu iei niciodată femei sau preoţi. Niciodată să
nu strici cuibul unei păsări dacă e făcut pe barcă. Să nu spui numărul treisprezece. Să
nu foloseşti cuvântul porc.
— Porc? spuse Ruth. Pe asta n-o ştiam.
— Ei bine, până acum a fost folosit de două ori, spuse Cal Cooley. Porc, porc, porc.
Avem preoţi; avem femei; avem oameni care strigă în gura mare porc. Deci suntem condamnaţi. Mulţumesc tuturor celor care au contribuit la asta.
— Cal Cooley e aşa un lup de mare, îi spuse Ruth pastorului Wishnell. E din Missourah, şi tocmai s-a cufundat în înţelepciunea mării.
— Chiar sunt un lup de mare, Ruth.
— De fapt, Cal, eu cred că eşti un băiat de fermă, îl corectă Ruth. Cred că eşti un ţărănoi.
— Doar pentru că m-am născut în Missourah nu înseamnă că în inima mea nu pot fi un insular.
— Nu cred că ceilalţi insulari ar fi neapărat de acord cu asta, Cal.
Cal n-o băgă în seamă.
— Un om n-are cum să aleagă locul în care se naşte. O pisică poate să fete puii într-un cuptor, dar asta nu înseamnă că a făcut biscuiţi.
Ruth începu să râdă, dar Cal Cooley nici nu zâmbi. Pastorul Wishnell o privea pe Ruth cu atenţie.
— Ruth? spuse el. Aşa te cheamă? Ruth Thomas?
— Da, domnule, spuse Ruth şi se opri din râs.
Îşi duse mâna la gură şi tuşi.
— Ai o faţă cunoscută, Ruth.
— Dacă par cunoscută e doar pentru că arăt exact ca toţi ceilalţi de pe Fort Niles.
Noi toţi semănăm, domnule. Ştiţi ce se spune despre noi – suntem prea săraci să ne cumpărăm feţe noi, aşa că o împărţim pe aceeaşi. Ha.
— Ruth e mult mai frumoasă decât oricine altcineva de pe Fort Niles, interveni Cal.
Mult mai închisă la culoare. Uită-te la ochii aceia întunecaţi. Are sânge italian. Sunt moşteniţi de la bunicul ei italian7.
— Cal, izbucni Ruth, opreşte-te.
Cal profita de orice ocazie ca să-i amintească lui Ruth de ruşinea bunicii sale.
— Italian? întrebă încruntat pastorul Wishnell. Pe Fort Niles?
— Ruth, povesteşte-i despre bunicul tău, spuse Cal.
Ruth îl ignoră pe Cal, la fel şi pastorul, care încă o privea pe Ruth cu mare atenţie.
În cele din urmă spuse:
— A... dădu el din cap. Acum ştiu de unde te cunosc. Cred că ţi-am înmormântat tatăl, Ruth, când erai mică. Mi-am amintit. Cred că am ţinut slujba la înmormântarea tatălui tău. Nu-i aşa?
— Nu, domnule.
— Sunt foarte sigur de asta.
— Nu, domnule. Tatăl meu n-a murit.
Pastorul Wishnell se gândi un moment.
