— Domnul Ellis nu mai vrea ca Stonecutter să fie folosită pentru drumuri scurte. El şi pastorul Wishnell sunt buni prieteni. Ne face o favoare.
Ruth nu urcase niciodată pe New Hope, cu toate că o ştia de ani de zile. Era cea mai bună barcă din zonă, la fel de bună ca iahtul lui Lanford Ellis. Barca era mândria pastorului Toby Wishnell. Poate că renegase importanta moştenire de pescar a familiei Wishnell pentru numele Domnului, dar ştia să aprecieze o barcă frumoasă. Restaurase New Hope şi o transformase într-o minunăţie de doisprezece metri, toată numai sticlă
şi alamă, şi chiar şi oamenii de pe insula Fort Niles, care-l detestau pe Toby Wishnell, trebuiau să admită că New Hope era o frumuseţe. Deşi nu le plăcea s-o vadă ancorând în port.
Dar n-o vedeau prea des. Pastorul Toby Wishnell apărea rareori pe acolo. Naviga pe întreaga coastă, din Casco până în Noua Scoţie, predicând pe fiecare insulă care-i ieşea în cale. Era aproape tot timpul pe mare. Şi, cu toate că stătea chiar de cealaltă
parte a canalului, pe Courne Haven, nu vizita Fort Niles foarte des. Venea, bineînţeles, pentru înmormântări şi nunţi. Venea pentru botezuri ocazionale, deşi majoritatea
locuitorilor de pe Fort Niles săreau peste această ceremonie tocmai pentru a nu-l chema. Venea pe Fort Niles numai când era invitat, ceea ce se întâmpla rar.
Aşa că Ruth era într-adevăr surprinsă să-i vadă barca.
În acea dimineaţă, un tânăr stătea la capătul docului Fort Niles, aşteptându-i. Cal Cooley şi Ruth Thomas se îndreptară către el, iar Cal strânse mâna băiatului.
— Bună dimineaţa, Owney.
Tânărul nu răspunse, dar coborî treptele cheiului într-o bărcuţă albă şi curată. Cal Cooley şi Ruth Thomas coborâră după el, iar barca cu vâsle se legănă delicat sub greutatea lor. Tânărul îi dezlegă funia, se aşeză la pupă şi vâsli către New Hope. Era mare – împlinise poate douăzeci de ani – şi avea un cap aproape pătrat. Şi corpul îi era îndesat şi pătrăţos, cu şoldurile la fel de late ca umerii. Purta salopetă, ca un pescar de homari, şi avea cizme de cauciuc înalte ca ale unui pescar. Cu toate că era îmbrăcat ca un pescar de homari, salopeta îi era curată şi cizmele nu-i miroseau a momeală.
Mâinile cu care ţinea vâslele erau pătrate şi îndesate, ca ale unui pescar, şi totuşi erau curate. Nu avea tăieturi, noduri sau cicatrici. Purta costumul unui pescar, avea corpul unui pescar, dar, evident, nu era pescar. În timp ce vâslea, Ruth îi văzu antebraţele uriaşe, care se bombau ca nişte picioare de curcan şi erau acoperite cu un puf blond, împrăştiat ca cenuşa. Avea o tunsoare foarte scurtă, făcută acasă, şi părul blond, o culoare nemaiîntâlnită pe Fort Niles. Păr de suedez. Şi ochii de un albastru-deschis.
— Mai spune-mi o dată cum te cheamă, îi zise Ruth băiatului. Owen?
— Owney, răspunse Cal Cooley. Numele lui e Owney Wishnell. E nepotul pastorului.
— Owney? spuse Ruth. E Owney? Serios? Bună, Owney.
Owney o privi pe Ruth, dar nu-i răspunse. Vâsli repede până la New Hope. Urcară
scara şi Owney ridică barca cu vâsle în urma lui şi o aşeză pe punte. Era cea mai curată
barcă pe care-o văzuse Ruth vreodată. Ea şi Cal Cooley se îndreptară către cabină, unde-l găsiră pe pastorul Toby Wishnell mâncând un sendviş.
— Owney, spuse pastorul Wishnell, hai să pornim.
Owney ridică ancora şi puse barca în mişcare. Ieşiră din port. Toţi îl priveau, deşi el nu părea conştient de asta. Conduse barca prin apele puţin adânci din jurul insulei Fort Niles, trecu de balizele care pluteau pe valuri cu clopoţeii lor de alarmă. Trecu chiar pe lângă barca tatălui lui Ruth. Era încă dimineaţa devreme, dar Stan Thomas ieşise deja la muncă de trei ore. Aplecându-se peste balustradă, Ruth îşi văzu tatăl pescuind cu cârligul lui lung de lemn baliza unei capcane. Îl văzu pe Robin Pommeroy la pupă, curăţând o capcană, aruncând înapoi în mare cu o smucitură a încheieturii homarii mici şi crabii. Ceaţa îi înconjura fantomatic. Ruth nu-l strigă. Robin Pommeroy se opri o clipă din lucru şi privi către New Hope. Cu siguranţă îl surprinse s-o vadă pe Ruth.
Rămase un moment cu gura căscată, holbându-se la ea. Tatăl lui Ruth nu-şi ridică
deloc ochii. Nu-l interesa să vadă barca New Hope cu fiica lui la bord.
Mai departe, în larg, trecură pe lângă Angus Addams, care pescuia de unul singur.
Nici el nu-şi ridică ochii. Îşi ţinu capul aplecat, îndesând pe furiş heringi putreziţi într-o pungă pentru momeală, ca şi cum ar fi îngrămădit prada într-un sac în timpul unui jaf la o bancă.
În cele din urmă, când Owney Wishnell era pe drumul cel bun, îndreptându-se în largul mării către Rockland, pastorul Toby Wishnell se întoarse către Cal Cooley şi Ruth Thomas. O privi pe Ruth în tăcere. Lui Cal îi spuse:
— Aţi întârziat.
— Îmi pare rău.
— Am spus la ora şase.
— La ora şase, Ruth nu era gata.
— Domnule Cooley, trebuia să plecăm la şase, ca să ajungem până după-amiază la Rockland. Ţi-am explicat asta, nu?
— A fost vina domnişoarei.
Ruth asculta conversaţia cu o oarecare plăcere. De obicei, Cal Cooley era un nenorocit arogant; se amuza să-l vadă smerit în faţa preotului. Nu-l văzuse pe Cal Cooley smerit în faţa nimănui. Se întreba dacă Toby Wishnell avea să-l facă arşice pe Cal Cooley. Tare i-ar mai fi plăcut să vadă aşa ceva.
Dar Toby Wishnell terminase cu Cal. Se întoarse să discute cu nepotul lui, şi Cal Cooley o privi pe Ruth. Ea ridică din sprâncene.
— A fost vina ta, spuse el.
— Eşti un om curajos, Cal.
El se încruntă. Ruth îşi îndreptă atenţia către pastorul Wishnell. Era încă un om deosebit de frumos, ajuns la vârsta de patruzeci şi cinci de ani. Probabil că petrecuse pe mare la fel de mult timp ca pescarii de pe Fort Niles sau Courne Haven, dar nu semăna cu nici un pescar pe care-l cunoştea Ruth. Avea o anumită eleganţă care se potrivea cu fineţea bărcii lui: linii frumoase, o economie a detaliului, o anumită şlefuire, un anumit finisaj. Părul lui blond era subţire şi drept, şi-l purta pe o parte, pieptănat cu grijă.
Avea un nas îngust şi ochii de un albastru-deschis. Purta ochelari mici cu ramă subţire.
Pastorul Toby Wishnell semăna cu un ofiţer britanic de elită: distins, temperat, strălucit.
Trecu mult timp fără ca nimeni să scoată o vorbă. Intrară în cel mai nesuferit tip de ceaţă, ceaţa rece care se aşază pe corp ca nişte prosoape ude, rea pentru plămâni, încheieturi şi genunchi. Nici păsările nu cântă pe o asemenea vreme, aşa că nu se auzeau ţipete de pescăruşi, iar drumul fu unul tăcut. Când se îndepărtară mai mult de insulă, ceaţa se risipi şi apoi dispăru cu totul, iar ziua se însenină. Cu toate acestea, era o zi ciudată. Cerul era albastru, adia vântul, dar marea era învolburată – plină de hule
imense, rotunde şi aspre. Asta se întâmplă câteodată dacă undeva, mult mai departe în larg, e furtună. Marea resimte urmele violente ale intemperiei, dar nici un semn de furtună nu se arată pe cer. E ca şi cum marea şi cerul nu şi-ar vorbi. Se observă unul pe celălalt, ca şi cum nu s-ar cunoaşte. Marinarii numesc asta vârtejuri. E tulburător să fii pe un ocean învolburat sub un cer albastru ca într-o zi de picnic. Ruth stătea sprijinită
de balustradă privind marea clocotind şi spumegând.
