Ce tot spunea? Ce-i păsa ei dacă pastorul Wishnell era mulţumit de propria tunsoare?
— Interesant. Spune-mi despre familia ta, Ruth. Deci tatăl tău e pescar de homari?
— Da.
— Cumplită meserie.
Ruth nu răspunse.
— Sălbatică. Scoate la iveală lăcomia unui om. Felul în care-şi apără teritoriile!
N-am mai văzut o asemenea lăcomie! Au fost mai multe crime pe insulele astea pentru hotarele de pescuit homari...
Pastorul tăcu. Ruth, din nou, nu răspunse. Îl privea pe nepotul lui, Owney
Wishnell, care stătea cu spatele la ea. Owney, aflat la cârmă, pilota barca New Hope către Rockland. Ai fi zis că Owney Wishnell e surd, judecând după felul în care-i ignorase toată dimineaţa. Cu toate astea, acum că pastorul Wishnell începuse să
vorbească despre pescuitul de homari, se simţi o schimbare în corpul lui Owney. Părea să-şi ţină spatele mai ferm, ca o pisică aflată la vânătoare. O subtilă undă de încordare.
Asculta.
— Normal, Ruth, reluă pastorul Wishnell, tu n-ai cum să vezi lucrurile ca mine. Tu vezi doar pescarii de homari de pe insula ta. Eu văd mulţi. Văd oameni ca vecinii tăi peste tot în susul şi în josul coastei. Văd dramele astea sălbatice pe toate insulele – câte insule sunt, Owney? Owney, pe câte insule ţinem noi slujbe? Câte războaie din cauza homarilor am văzut? Câte dispute pentru teritorii de pescuit homari am mediat numai în ultimii zece ani?
Dar Owney Wishnell nu răspunse. Stătea perfect nemişcat, ţinându-şi capul în formă de cutie de vopsea cu privirea aţintită drept înainte, cu mâinile mari odihnindu-se pe cârma de la New Hope şi picioarele mari – mari ca nişte lopeţi –
înfipte în cizmele curate de pescari. Sub comanda lui, barca dobora valurile.
— Owney ştie cât de îngrozitoare e viaţa unui pescar de homari, spuse după o vreme pastorul Wishnell. În 1965 era doar un copil când nişte pescari de pe Courne Haven au încercat să formeze o cooperativă. Îţi aminteşti incidentul, Ruth?
— Îmi amintesc c-am auzit de el.
— Pe hârtie, bineînţeles, era o idee minunată. O cooperativă a pescarilor era singura cale de-a face o afacere bună, în loc să moară de foame. Negocieri colective cu angrosiştii, cu negustorii de momeală, stabilirea preţurilor, acorduri pentru hotare şi pentru capcane. Ar fi fost un lucru foarte înţelept. Dar spune asta tâmpiţilor ălora care-şi câştigă existenţa din pescuit.
— Le vine greu să aibă încredere unul în celălalt, spuse Ruth.
Tatăl lui Ruth era cu totul împotriva oricărei idei de afacere colectivă între pescari.
La fel şi Angus Addams. Şi unchiul Len Thomas. Şi mai toţi pescarii pe care-i cunoştea.
— După cum am spus, sunt nişte tâmpiţi.
— Nu, spuse Ruth. Sunt independenţi, şi e greu pentru ei să se schimbe. Se simt mai în siguranţă dacă fac lucrurile aşa cum le-au făcut dintotdeauna, purtându-şi singuri de grijă.
— Tatăl tău? spuse pastorul Wishnell. Cum îşi duce homarii la Rockland?
— Cu barca lui.
Fără să-şi dea seama, conversaţia se transformase într-un interogatoriu.
— Şi cum face rost de momeală şi combustibil?
— Le aduce cu barca din Rockland.
— Şi aşa fac toţi ceilalţi de pe insulă, nu? Fiecare în bărcuţa lui, pufăind de unul
singur către Rockland pentru că nu poate avea încredere în altul cu care să-şi combine prada şi să facă drumul pe rând. Corect?
— Tata nu vrea să afle cineva câţi homari prinde sau preţul cu care-i vinde. De ce-ar vrea să ştie toată lumea?
— Deci e destul de tâmpit ca să nu încheie un parteneriat cu vreunul dintre vecinii lui.
— Prefer să nu mă gândesc la tata ca la un tâmpit, spuse Ruth, în şoaptă. În plus, nimeni nu are fondurile necesare ca să înceapă o cooperativă.
Cal Cooley râse zgomotos.
— Taci, Cal, adăugă Ruth, cu o voce mai puţin şoptită.
— Ei bine, nepotul meu Owney a văzut de aproape războiul rezultat în urma tentativei de a pune bazele unei cooperative, nu-i aşa? Dennis Burden a fost cel care a încercat să înceapă o asemenea afacere pe Courne Haven. Şi-a pus viaţa în joc pentru asta. Şi copilaşilor lui Dennis Burden le-am dus noi mâncare şi haine după ce vecinii lui – propriii lui vecini – au dat foc bărcii şi bietul om nu şi-a mai putut câştiga existenţa.
— Am auzit că Dennis Burden făcuse o înţelegere secretă cu angrosiştii din Sandy Point, spuse Ruth. Am auzit că şi-a înşelat vecinii.
Făcu o pauză, apoi, imitând intonaţia pastorului, adăugă:
— Propriii lui vecini.
Pastorul se încruntă.
— Asta-i o legendă.
