— E-o victimă! ţipă Kitty. Ai grijă cu ăsta, Ruth. Crai a fost, crai o să rămână. Ţine-ţi picioarele încrucişate.
Chiar şi Gloria râse, însă nu şi doamna Pommeroy. O privi îngrijorată pe Ruth Thomas.
Ruth le îmbrăţişă pe cele trei surori. Când ajunse la doamna Pommeroy, o îmbrăţişă
îndelung şi-i şopti la ureche:
— Mă obligă să-mi vizitez mama.
Doamna Pommeroy suspină. O strânse în braţe pe Ruth. Îi şopti la ureche:
— Adu-o aici înapoi cu tine, Ruth. Adu-o înapoi, aici unde-i este locul.
Lui Cal Cooley îi plăcea de multe ori să folosească o voce obosită când se afla lângă
Ruth Thomas. Se prefăcea că-l oboseşte. Ofta deseori, îşi scutura capul, ca şi cum Ruth n-avea cum să aprecieze suferinţa pe care ea i-o pricinuia. Aşa că, în timp ce mergeau dinspre casa doamnei Pommeroy spre camioneta lui, el oftă, îşi scutură capul şi spuse, de parcă ar fi fost frânt de oboseală:
— De ce trebuie să te-ascunzi întotdeauna de mine, Ruth?
— Nu mă ascundeam de tine, Cal.
— Nu?
— Fugeam de tine. E inutil să mă ascund de tine.
— Tot timpul dai vina pe mine, Ruth, se lamentă Cal Cooley. Nu zâmbi, Ruth.
Vorbesc serios. Tot timpul ai dat vina pe mine.
Deschise portiera camionetei şi se opri o clipă.
— N-ai nici un bagaj? întrebă el.
Ea dădu din cap şi urcă în camionetă.
Cal spuse, cu o epuizare dramatică:
— Dacă nu-ţi iei nici o haină la domnişoara Vera, va trebui să-ţi cumpere haine noi.
Când Ruth nu răspunse, el adăugă:
— Ştii asta, nu? Dacă e-o formă de protest, o să se întoarcă împotriva ta. Îţi complici inevitabil viaţa.
— Cal, şopti Ruth conspirativ şi se aplecă asupra lui în cabina camionetei, nu-mi
place să-mi iau bagaj când merg la Concord. Nu vreau ca cineva de la vila Ellis să
creadă c-o să rămân acolo.
— Asta-i şmecheria ta?
— Asta-i şmecheria mea.
Se îndreptară către chei, şi Cal parcă maşina. Îi spuse lui Ruth:
— Eşti foarte frumoasă astăzi.
Acum Ruth suspină dramatic.
— Mănânci întruna, continuă Cal, şi nu te îngraşi niciodată. Asta-i minunat.
Mă-ntreb când o să te prindă din urmă pofta ta de mâncare şi-o să te umfli ca un balon.
Cred că asta te-aşteaptă.
Ea suspină din nou.
— Cal, mă oboseşti al dracului de tare.
— Ei bine, şi tu mă oboseşti al dracului de tare, drăguţo.
Cei doi coborâră din camionetă, şi Ruth privi în jos pe chei şi peste golf, dar barca familiei Ellis, Stonecutter6, nu se afla acolo. Asta era o surpriză. Ea ştia rutina. Cal Cooley o dusese pe Ruth cu feribotul ani de zile la şcoală, la mama ei. Tot timpul plecau cu Stonecutter de pe Fort Niles, mulţumită domnului Lanford Ellis. Dar în acea dimineaţă Ruth nu văzu plutind decât vechile bărci de pescuit homari. Şi o privelişte surprinzătoare: New Hope. Barca misionară aştepta lungă şi curată pe apă, cu motorul pornit.
— Ce caută New Hope aici?
— Pastorul Wishnell ne duce până la Rockland, spuse Cal Cooley.
— De ce?
