De ce-mi mai bat capul, doar văd că a luat deja o decizie? Nu are de ce să-mi pese că s-a legat de familia Pratt pentru alte câteva luni.
E treaba ei.
Sfârşitul contractului fusese aşa de aproape. Sperasem să îi fiu alături şi să numărăm împreună zilele rămase până la eliberarea ei 202
de închisoare. Pentru că asta e. O închisoare.
Mă simt tentat să las totul baltă şi să plec, numai că ceea ce i se întâmplă Susannei e important pentru mine, cu toate că n-am nici cea mai vagă idee cum aş putea să o ajut. Mototolesc foile în mână.
Degeaba mă dusesem la Arhive şi făcusem copii. Dacă m-aş fi întâlnit ieri-seară cu Susanna şi mi-ar fi povestit ce planuri are, nu mi-aş mai fi pierdut timpul.
Stai aşa. Netezesc foile şi le recitesc.
— Când ai făcut înţelegerea cu stăpâna ta?
— Ieri-dimineaţă.
Capul mi se înfierbântă şi îl simt plin, ca atunci când, în copilăria mea, tata lăsase o dată paharul de whisky la îndemână. După ce luasem o înghiţitură, vomitasem ore în şir.
— Am aici contractul lui Phoebe cu familia Pratt. Începe din octombrie.
Clatină din cap cu hotărâre.
— De acum va fi altfel.
— Am copiat documentele în după-amiaza asta – la o zi după ce ai acceptat să mai rămâi la familia Pratt, zic eu, târându-mă spre Susanna pentru a-i da hârtiile. Nu ai schimbat istoria.
Se holbează la hârtii ca şi cum ar fi otrăvite.
— Nu se poate. Domnul Pratt nu-şi poate permite să o angajeze atâta timp cât mă are pe mine. Vrea o ucenică sau un sclav care să
lucreze la moară, nu două slujnice în casă.
— Uită-te la contract.
— Nu-mi vine să-mi cred ochilor. E o greşeală. Am acceptat să
rămân. Familia Pratt nu ar alege-o niciodată pe Phoebe în locul meu, adaugă cu o voce panicată. Le-am spus că o să rămân ca să pot plăti lecţiile lui Phoebe. Mi-am dat cuvântul.
Asta spune totul. Susanna are în poală documentul prin care Phoebe Marsh este legată prin contract de familia Pratt începând cu data de treizeci octombrie şi până la a optsprezecea aniversare ori până la căsătorie. Hârtia este semnată de Anthony Shaw, Jethro Pratt 203
şi un funcţionar al ţinutului.
— O să înveţe să toarcă până la sfârşitul lui octombrie?
— Nici măcar cea mai talentată elevă nu ar putea să înveţe suficient de mult într-un termen aşa de scurt, geme Susanna şi-şi îngroapă faţa în mâini. Mi-am amânat eliberarea pentru a-mi salva sora şi acum suntem amândouă prinse în capcană, adaugă cu voce îngroşată.
OK, recunosc, nu mai înţeleg nimic – nu mai ştiu dacă istoria a fost sau nu afectată în vreun fel. Dar la dracu cu istoria. Sunt două
secole la mijloc, timp suficient ca lucrurile să se îndrepte.
Deocamdată, ceea ce mă preocupă pe mine e Susanna.
— N-o să te las să treci singură prin asta. Mai avem timp. O să
găsim noi o soluţie.
— Cum?
— Phoebe ar trebui să-şi caute de lucru în altă parte. De pildă la Raleigh.
— Raleigh. Râde, dar un strop de amărăciune i se strecoară în glas. Capitala statului ar fi, într-adevăr, o opţiune excelentă dacă am locui acolo, dar e la opt mile distanţă. La fel de bine ar putea fi şi la o mie. N-am cum să merg cu ea, iar ea nu se va duce niciodată singură
acolo.
— O duc eu.
— Tu? Îşi încreţeşte colţurile gurii. Aşa cum arăţi, cu hainele şi manierele tale ciudate, oamenii din Raleigh o să te creadă nebun şi-o să te arunce în închisoare.
— O să mă costumez.
M-am oferit pe negândite, însă cu cât mă gândesc mai mult, cu atât ideea îmi place mai tare. În plus, există şi un alt avantaj, unul pe termen lung pe care urăsc să i-l reamintesc Susannei.
— Dacă Phoebe va locui în Raleigh, spun, înseamnă că nu va fi în Worthville atunci când satul va fi distrus.
Susanna icneşte surprinsă.
— Dumnezeule milostiv, ai dreptate.
