— Ia ascultă, tinere, să nu-mi vorbeşti pe tonul ăsta.
— Ce ton? Cel cu care îţi amintesc că ai ştiut de luni de zile de cursa asta?
— Nu pot să lipsesc de la nuntă. Sunt doamnă de onoare.
— Mda, pentru a patra oară. Judecând după felul în care Carla trece de la un soţ la altul, vei mai avea şi alte ocazii.
— Ajunge, Mark. N-avem cum lipsi de la nuntă şi gata.
Mă duc cu paşi mari spre uşă, dar mă opresc şi-i arunc o privire încruntată peste umăr.
— Nu pot să cred că o să mă lăsaţi singur, fără nimeni care să mă
susţină.
Scutură din cap.
— N-o să stai singur acasă. Va trebui să dormi în altă parte.
— Ce?
— Nu eşti suficient de mare ca să te lăsăm singur în casă atâta vreme.
Of, Doamne, mai rău nici că se poate.
— Şi unde anume vrei să mă trimiţi?
— Ai grijă cum îmi vorbeşti, Mark, dacă vrei să nu fii pedepsit.
Îşi îngustează ochii şi-şi ia expresia aia a ei urâtă, şucărită.
Să fie o încercare jalnică de a blufa? Tot ce se poate. Dar nu merită
să risc. Număr invers de la zece la unu, apoi continui:
— Şi ai vreo sugestie unde aş putea să stau cât sunteţi voi plecaţi?
— Cu bunica şi bunicul.
Nu s-ar putea să luăm ziua asta de la capăt?
— Casa de lângă lac e prea departe. O să am probleme cu programul de antrenament.
Şi n-o să mă mai pot întâlni cu Susanna, îmi spun în sinea mea.
— Atunci du-te să stai la Carlton.
— Nu-mi place să stau la el. Mama lui Carlton obişnuieşte să dea petreceri zgomotoase şi eu am nevoie de somn – mai ales în noaptea 197
de dinaintea cursei.
— Atunci poate c-ar trebui să te gândeşti să vii cu noi la nuntă.
— N-ai să vezi, ies eu ca o furtună, înainte să mă ia gura pe dinainte şi să fiu pedepsit şi mai aspru.
*
Tata e singura persoană de pe lume care o poate face pe mama să
se răzgândească. Trebuie să vorbesc cu el şi să-l conving că am dreptate. N-ar trebui să fie foarte greu, din moment ce aşa şi e.
Îi trimit un mesaj că vreau să discutăm când vine acasă. Însă când îşi parchează Lexusul în garaj e târziu şi îl aud cum se duce direct la culcare. Conversaţia va trebui să mai aştepte o zi.
Joi termin cu tunsul gazoanelor destul de repede şi ies pentru un scurt antrenament cu bicicleta. N-a mai rămas mult până să se întunece şi vreau să verific nişte lucruri pentru Susanna, aşa că iau camioneta până la Arhivele Statului. Din fericire, zeii parcărilor îmi sunt de data asta favorabili. În scurt timp intru în fugă în clădire, adun datele care mă interesează şi mă reped spre casă.
După cină, alerg pe drumul verde, alunec pe aleea desfundată şi mă reped să traversez două secole. Susanna nu mă aşteaptă la grotă, dar nişte voci plutesc în sus către mine dinspre mal. Mă opresc şi trag cu urechea.
Nu, e o singură voce şi îi aparţine Susannei.
Mă caţăr pe scara de granit şi strecor cu prudenţă o privire peste culme. Iarba înaltă şi ieşitura de stâncă prăfuită îmi blochează
vederea, dar ceea ce aud îmi confirmă prima impresie. Susanna este pe undeva, pe aproape, şi cântă. Ce ciudat.
Mă salt peste marginea malului şi mă târăsc pe burtă până la cel mai apropiat tufiş. Stă la câţiva metri distanţă, din profil faţă de mine, cu mâinile în şolduri, şi intonează un soi de imn. Când termină, se răsuceşte încet pe călcâie şi dă cu ochii de mine. Privirile ni se întâlnesc.
Îşi rotunjeşte gura şi rosteşte pe muteşte: 198
— Aşteaptă-mă.
