— I-am găsit eu o slujbă lui Phoebe, o anunţ.
— Unde?
Dumnezeu să mă ierte pentru minciuna pe care o s-o spun.
— Am aranjat să lucreze în casa domnului Nathaniel Eton.
Cască gura, uimită.
— Domnul Eton, eroul de război?
— Da. N-ar fi o onoare ca fiica ta să lucreze pentru o astfel de familie?
— Ba da. Sunt oameni de vază. Dar nu locuiesc în Raleigh?
— Aşa e. Raleigh e însă destul de aproape, aşa că vei putea să te 271
duci să o vizitezi. Nu se poate ca domnul Shaw să n-aibă drumuri de tăcut la Raleigh din când în când. Vei putea să mergi cu el. Şi în octombrie o să mă mut şi eu acolo.
Se plimbă încolo şi încoace prin încăpere, murmurând în barbă:
— Pot să fac asta?
Când ajunge, în fine, în dreptul balansoarului, se prăbuşeşte în el şi începe să-şi frământe mâinile în poală.
— Nu pot să accept. Îmi va lipsi prea mult ca să o las să plece.
Vorbele ei îmi răsucesc cuţitul în rană. La mine s-a gândit vreodată în acest fel? A protestat când cel de-al doilea soţ m-a dat slujnică în casa altcuiva? Până la ferma familiei Pratt e mai puţin de o milă. Şi totuşi, imediat ce contractul a fost semnat, s-a purtat de parcă soarta mea nu ar fi interesat-o câtuşi de puţin. De ce, după
atâta timp, toate aceste lucruri au încă puterea de a mă face să sufăr?
Trebuie să-mi alung din minte astfel de gânduri, de mult îngropate.
— Unde altundeva ar putea să meargă, dacă nu la Raleigh?
Continuă să-şi frământe mâinile în cutele şorţului.
— Poate că n-ar fi o idee rea să intre slujnică la familia Pratt.
Domnul Shaw zice că s-au purtat frumos cu tine.
Icnesc şocată la auzul acestor vorbe.
— Ai înnebunit? rostesc cu glas scrâşnit, uitând cu totul de nevoia de a-mi păstra calmul în faţa dezinteresului ei evident faţă de mine.
De când am părăsit casa părintească, a petrecut puţin timp cu mine. Dar nu ar trebui ca tocmai asta să o facă mai atentă la tratamentul la care am fost supusă? N-a observat cum s-au adunat pe pielea mea rănile şi vânătăile?
Fără să mă gândesc, rulez în sus bandajul de sub mânecă şi-i vâr sub ochii îngroziţi braţul rănit.
— Domnul Pratt mi-a făcut arsura asta. A răsturnat o tigaie încinsă pe braţul meu.
Studiază rana şi clipeşte mărunt.
— De ce să fi făcut aşa ceva?
Lacrimile îmi înţeapă pleoapele. Se poate găsi o explicaţie 272
acceptabilă pentru un asemenea gest?
— Pentru că m-a prins citind o carte.
Nu conteneşte să clatine din cap. Stă cu gura căscată, dar fără să
scoată niciun sunet.
— Domnul Pratt mă bate, mamă. Mă întorc cu spatele la ea şi-mi ridic poalele fustei. Vezi cicatricele care-mi acoperă picioarele?
Rănile cele mai noi le-am căpătat pentru că am dormit prea mult.
M-a lovit de cinci ori pentru că am întârziat un sfert de oră cu micul dejun,
— Nu, nu se poate, suspină ea.
Las poalele fustei să cadă la loc şi mă răsucesc spre ea,
— Asta e viaţa pe care mi-ai ales-o atunci când mi-ai încredinţat soarta în mâinile soţului tău. Asta îţi doreşti şi pentru Phoebe?
— Îmi pare rău, Susanna. Nu am ştiut.
