— Ţi-am adus o scrisoare de la Catherine.
Ea luă scrisoarea şi rupse sigiliul.
— De ce te-a trimis pe dumneata să mi-o aduci?
— Se temea că dacă ţi-o expediază prin poştă, o s-o trimiţi înapoi fără s-o deschizi.
Amy se aşeză şi parcurse rapid cele două pagini.
Ridicându-şi privirea, ea îi spuse lui Robert:
— Scrie că a plecat în Franţa cu nu ştiu ce văduvă. Ştii ceva despre asta?
— Da, ştiu.
— Asta o s-o ţină departe de Wrotham vreo lună sau două.
De fapt, nu ştiu de ce îmi fac probleme. Soţia lui a sosit din Spania, aşa că va fi ocupat.
— Nu-ţi pasă de lordul Wrotham, nu, Amy?
Ea simţi în vocea lui o inflexiune care îi dădu de gândit.
Privindu-l cu atenţie, îi spuse:
— Marcus, adică lordul Wrotham, mi-a fost foarte bun prieten. Dar asta nu înseamnă că sunt de acord ca sora mea să se încurce cu el. Catherine este... este genul de fată care trebuie să se mărite şi să aibă o familie, ori Marcus are deja o nevastă.
El Grande o privea ciudat.
— Ce este? îl întrebă ea.
— Şi tu ai nevoie de cineva care să aibă grijă de tine.
— Ei, asta-i bună! Cat te-a trimis aici să-mi salvezi sufletul.
— Ştii că nu este aşa.
— Atunci, te-a trimis să mă spionezi. Se ridică brusc şi se duse spre acelaşi bufet de unde luă o tavă. Pe ea se aflau o mulţime de note adresate doamnei Amy Spencer. Astea i-ar face mare plăcere lui Cat. Ea crede că sunt o prostituată, că
110
am un bordel. Nu vrei să-ţi arăt toată casa ca să vezi dacă
are dreptate?
— De unde ai aceste note?
Bărbatul acesta o privea într-un fel ciudat şi o determina să-i spună toate secretele ei. Încercă să-i evite privirea şi-i spuse:
— Dau petreceri din când în când. Domnii care sunt invitaţi plătesc pentru privilegiul de a-mi fi oaspeţi.
— Petreceri la care bărbaţii se întâlnesc cu femei care nu sunt soţiile lor?
— Petreceri la care le fac cunoştinţă cu prietenele mele. Nu răspund de ceea ce se întâmplă după ce pleacă de la mine.
— Nu te simţi deloc responsabilă?
Amy roşi uşor.
— Parcă ar vorbi mătuşa Bea. Şi ea se pricepea să-mi strice cheful.
— Toate aste îţi aduc vreo satisfacţie? zise el, făcând un gest larg, indicând tot ce se afla în jurul lor.
Amy simţi că-i dau lacrimile, lucru care nu i se mai întâmplase de câţiva ani. Încercă să-i spună, ca şi lui Cat, despre hainele ei scumpe şi bijuteriile ei, ca şi despre faptul că era asigurată material, dar vorbele refuzau să se facă
auzite.
— Eu nu sunt mătuşa Bea. Ea nu ştia cum să trăiască. Ai dreptate. Nu ştia decât să-ţi strice cheful de viaţă. N-ar fi trebuit lăsată să educe două fete. Dar asta aparţine trecutului. Acum eşti o femeie matură, stăpână pe viaţa ta.
— Ca şi Cat, de altfel.
— Da, ca şi Catherine. De ce nu?
— Cred că tu şi Cat nu aveţi secrete unul faţă de celălalt şi ai impresia că ştii tot despre mine. Nu am nevoie de mila ta, Robert Cordes. De fapt, nu am nevoie de nimic de la tine. Iar acum, te rog să mă scuzi am treabă.
— Te rog, Amy, nu pleca.
Amy ar fi vrut să iasă pe uşă, dar ceva o reţinea.