— Despre ce vrei să mai vorbim?
El ridică din umeri.
— Despre nimic şi despre tot. Nu cunosc Londra prea bine.
111
Am crezut că o să mi-o arăţi tu. Poate săptămâna viitoare? O
să fiu liber un timp, pentru că trebuie să fac nişte teme pe care le-am primit de la conducătorul nostru spiritual.
Teme? Conducător spiritual? Cuvintele lui o îngroziră.
— Ce vrei să spui.
El îi aruncă una din acele priviri care o făcea să se simtă
vinovată, apoi îi zâmbi într-un fel care făcea să-i bată inima repede.
— Crezi că Dumnezeu a avut simţul umorului? o întrebă
el.
Ea îl privi fără să ştie să-i răspundă.
El se ridică:
— Amy, n-am crezut c-o să mai simt vreodată o bucurie, până când te-am văzut. Mă rugasem să mi se dea un semn că Dumnezeu există. Şi el mi-a răspuns la rugăciune. Eu mi-am pierdut credinţa şi Dumnezeu mi-a redat-o. Nu, nu te speria. Te rog să mă ierţi, dar nu ştiu să curtez o femeie. Te rog să mă înveţi cum s-o fac.
— Nu sunt speriată. Sunt îngrozită. Ştii cine sunt, şi câţi ani am în plus faţă de tine. Nu poate exista nimic între noi.
Uită-mă, Robert Cordes. Găseşte o fată de vârsta ta.
Făcu un pas înapoi, se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere.
Câteva minute mai târziu, El Grande, părăsi casa, dar pe uşa din spate. O dată ajuns la grajduri, se uită cu grijă
împrejur pentru a se asigura că nu-l urmăreşte nimeni.
Pe moment o alungă pe Amy din minte şi se concentră
asupra lui Catherine şi a misiunii ei.
Avusese prea multă încredere în spusele ei. Nu se aşteptase să dea peste Wrotham. Carruthers îi spusese că cei doi plecaseră spre Warwickshire. Probabil că se întâmplase ceva şi-şi schimbaseră planurile. De acum înainte, va fi mult mai atent.
Ajunse la Charing Cross şi făcu semn unei trăsuri. Nu-l urmărea nimeni. Se relaxă, închise ochii şi începu să se gândească la Amy.
112
CAPITOLUL 13
Marcus se întoarse acasă furios. Nu numai că-l pierduse pe El Grande, dar o pierduse şi pe Catherine care nu-l mai aşteptase la modistă. Pentru siguranţa ei, Marcus trebuia să
ştie permanent unde se află; Catherine ştia şi ea asta.
Încă de la intrare îi auzi râsul care răzbătea din camera de zi, aflată la primul etaj. O clipă, se simţi mai relaxat, apoi mânia îi reveni.
Urcând câte două trepte odată, auzi glasul unui bărbat, care vorbea cu Cat. Era a doua greşeală pe care o făcea fata
– nu avea voie să primească pe nimeni fără ştirea lui.
Când intră în camera de zi o găsi cu Tristram şi vărul David. Fiecare avea câte un pahar în mână şi după ce se uită
la sticla cu lichior de pe masă i se păru că se cam înfruptaseră din băutură. Cei trei nu sesizară intrarea lui în încăpere. Tristram tăcea şi o fixa pe Catherine, în timp ce aceasta flirta cu David.
— Irlanda este un ţinut care mă fascinează, zise ea cu un uşor accent spaniol. Nu-mi vine să cred că Marcus n-a fost niciodată acolo. Voi încerca să-l conving să-ţi accepte invitaţia. Mai vreţi prăjituri?
David refuză, dar Tristram o aprobă din priviri, aşa că ea se ridică şi se duse spre o măsuţă aflată lângă perete. Marcus nu-şi putea lua ochii de la ea. Fata nu păşea, ci se unduia asemeni femeilor de stradă. Îşi privi vărul şi fratele. Amândoi o urmăreau fascinaţi.
— Marcus! exclamă Catherine şi toate capetele se întoarseră spre el.
El îi salută pe rând, cu cordialitate, iar lui Catherine îi aruncă o privire plină de subînţeles. Fata o ignoră, flutură
din gene şi-i oferi lui Tristram platoul cu prăjituri. Marcus surprinse privirea amuzată a vărului David. Acesta intuia că
se întâmpla ceva între soţi.
Catherine spuse:
