Catherine şedea pe o bancă în faţa iazului unde se petrecuse acea scenă oribilă cu David. Goana nebună spre ea îl obosise. Când ajunse lângă bancă, nu apucă să-şi tragă
sufletul. Catherine se ridică. Îşi dădu seama că ea nu mai era acel aisberg pe care-l lăsase în urmă nu cu mult timp. Obrajii 264
îi erau îmbujoraţi şi ochii strălucitori.
— Ştii ce mi-a spus sora mea înainte ca tu să vii? zise ea.
Marcus o privi întrebător.
— Mi-a spus să nu-mi mai ascund sentimentele faţă de tine.
— Te rog s-o asculţi. Adică, te rog, spune-mi ce simţi.
— Bine. Să nu spui vreodată că nu mi-ai cerut s-o fac.
Totul se petrecu atât de repede încât Marcus nu putu reacţiona. Catherine veni spre el, îl îmbrânci, şi în momentul în care el se dezechilibră îl prinse de mână rostogolindu-se amândoi în iaz.
Marcus se ridică furios.
Catherine se năpusti spre el.
— Eşti cel mai grosolan, mai nerecunoscător şi mai barbar individ pe care l-am cunoscut, strigă ea. Am fost atât de îngrijorată din cauza ta, şi tu ai aşteptat două săptămâni până să mă vizitezi.
— Am făcut asta pentru că n-am ştiut dacă vrei să mă
vezi. De ce n-ai venit tu la mine?
Catherine ignoră întrebarea şi continuă:
— Şi să ştii că nu-mi este ruşine cu ce am făcut. Eu eram agent la vremea respectivă. Nu puteam să-mi dezvălui identitatea. M-am descurcat foarte bine, până ai apărut tu.
Ce-ai crezut tu – că o să mă uit o dată la tine şi o să las baltă
datoria faţă de ţară şi de prieteni?
— Ai dreptate, exact aşa am crezut, zise el.
Apa din iaz nu le trecea de genunchi. Erau atât de concentraţi încât nici nu-şi dădeau seama unde se aflau şi nici cât de rece era apa. Marcus nu mai simţea nici durerea din picior.
Catherine îl lovi cu degetul în piept.
— Află că te-ai înşelat. Îmi retrag scuzele pe care ţi le-am cerut. Nu te-am trădat niciodată. M-am tradat pe mine şi principiile mele.
— Ţi-ai cerut scuze? Marcus îşi puse mâinile pe umerii ei.
Nu-mi amintesc. Dar acum, nu mai contează.
— O, nu! zise ea cu sarcasm. Pe tine te interesează numai moştenitorii. Nu vrei decât un fiu ca să aibă cine te moşteni.
265
— Succesiunea? El o privi uimit. Nu-mi pasă de ea! M-am ocupat deja de problema asta! Am aranjat totul pentru Helen şi Penn. Succesiunea este asigurată.
— Adevărat?
— Sigur că da.
Catherine nu se mai putea abţine. De fapt, Marcus fusese foarte rezonabil.
Ea pufni dispreţuitor.
— Nu regret decât că te-am forţat să mă iei de nevastă. Aş
fi vrut să pot îndrepta răul pe care ţi l-am făcut. O să regret până la moarte.
Marcus o strânse de umeri şi privirile lui deveniră mai aprige. O scutură cu putere.
— Îţi pare rău, da, strigă el. Dumnezeule, femeie, dacă nu m-ai fi forţat să te iau de nevastă cum te-aş mai fi găsit? Mie nu-mi pare rău. Aş fi cutreierat întreaga lume după Catalina şi niciodată n-aş fi descoperit-o pe Cat, fata cu părul roşcat.
— Marcus, zise ea, sufocându-se de emoţie. Ce tot spui?
— Te iubesc, prostuţo. Te-am iubit din momentul în care am deschis ochii în încăperea din mănăstire şi ţi-am văzut privirile aţintite asupra mea. Te-am iubit când erai Catalina.
Te-am iubit şi când ai fost Catherine şi chiar atunci când am crezut că ai complotat împotriva mea. Acum e timpul să-mi spui şi tu ceva asemănător.
— Oh, Marcus, zise ea rezemându-se de el. Nu ştiu de ce te iubesc. Eşti un tip imposibil.
— Să zicem că e mâna destinului. Am fost destinaţi unul celuilalt chiar de la început.
