— Nu încă. Te va chema şi pe tine imediat.
În timp ce coborau scările, Penn îi spuse contesei, care părea speriată:
— Nu-ţi fie teamă, mamă. E mai bine că a aflat. De fapt, este o mare uşurare.
De fapt, contesa era mai mult uimită decât speriată de tot ce se întâmplase în dimineaţa aceea. Aflase că David Lytton încercase să-l omoare pe Marcus, dar fusese ucis de cal.
Catalina fusese şi ea implicată, numai că nu era Catalina, ci o englezoaică şi scăpase ca prin urechile acului de acelaşi David.
Tânărul care îi salvase pe amândoi era grav rănit: nu se ştia dacă va supravieţui. Se aflau în Hampstead, în casa Catalinei; maiorul Carruthers îl adusese pe Marcus acasă.
Maiorul insistase să-i vorbească contesei în prezenţa lui Penn, care nu se simţea prea bine. Reuşiseră să-i ascundă
cele mai grave lucruri Samanthei. Marcus va hotărî ce îi vor spune.
Contesa îşi privi fiul, care nu arăta prea bine. Era sigură
249
că el băuse din nou, dar acum existau alte priorităţi.
Înainte de a deschide uşa camerei lui Marcus, ea îi spuse lui Penn:
— Nu mă lăsa singură.
Penn o linişti:
— Merg cu tine, mamă.
Când intrară, cei doi valeţi care se aflau în încăpere se retraseră. Penn o conduse pe contesă spre un scaun care se afla lângă pat. El rămase în picioare, la marginea patului în care se afla Marcus, pentru ca mama lui să-l poată vedea.
Tras la faţă şi plin de vânătăi pe obraji şi tâmple, Marcus avea fruntea acoperită de broboane de sudoare. Încercă să-i vorbească contesei:
— Nu fi îngrijorată, Helen. Ce mi-a spus David Lytton nu schimbă cu nimic lucrurile. Tu, Penn şi ceilalţi sunteţi familia mea. Dar trebuie să aflu de la tine cum stau lucrurile.
I-am cerut lui Penn să-mi explice, însă el mi-a spus că tu eşti singura care o poate face. Te rog să începi cu începutul şi să-mi dai toate amănuntele.
Contesa îl privi pe Penn şi acesta încuviinţă din cap. Ea ezită un moment, apoi înghiţi în sec şi începu să relateze cel mai dureros episod din viaţa ei. Nu se putea uita în ochii lui Marcus. Îşi privea batista de mătase pe care o ţinea în mână.
— Eu n-am vrut să mă căsătoresc cu tatăl tău, începu ea.
Eram îndrăgostită de altcineva. Aveam optsprezece ani, iar tatăl tău patruzeci. Îi cunoşteam reputaţia. Toată lumea ştia că bea prea mult. Era... nu ştiu cum să-ţi spun... era departe de a fi acel gen de bărbat cu care ar vrea să se căsătorească o fată decentă. M-a răpit şi m-a adus la castelul Wrotham. N-a vrut să se căsătorească cu mine pentru că nu proveneam din aceeaşi clasă socială. Intenţiona să-i fiu doar amantă, ceea ce nu puteam accepta. Nu eram de rangul lui, dar proveneam dintr-o familie onorabilă. Tatăl meu avea mai multe magazine la Londra şi eu primisem o educaţie aleasă. Până la urmă m-a cerut în căsătorie. Eu l-am refuzat. Eram sigură că tata mă
va salva. Nu s-a întâmplat aşa. Tata mi-a trimis o scrisoare în care îmi spunea că dacă refuz să mă căsătoresc cu contele, el nu mai vrea să audă de mine. Ce puteam face fără bani şi 250
fără niciun ajutor? Ne-am căsătorit; mai precis eu am crezut că ne-am căsătorit. Capelanul cel tânăr al tatălui tău a oficiat căsătoria. Eu eram prea lipsită de experienţă ca să ştiu că
fără certificat şi anunţuri căsătoria nu este legală.
Contesa îşi ridică privirile spre Marcus.
— John, capelanul, avea optsprezece ani. Nu era încă
preot – mai avea de studiat. Tatăl tău l-a ameninţat că dacă
nu face ceea ce i se cere, nu va termina seminarul. După
mulţi ani, John mi-a mărturisit.
— John? Te referi la John Reeves, capelanul meu? întrebă
Marcus. De ce nu mi-a spus nimeni până acum? De ce n-a fost concediat?
— N-am vrut să ştie nimeni ce s-a întâmplat. N-am dorit ca fiii mei să poarte această povară. În ceea ce-l priveşte pe John, şi el a fost victima tatălui tău, ca şi mine. De atunci am rămas buni prieteni.
Contesa tăcu, de parcă ar fi avut nevoie de un moment de pauză, apoi continuă:
— În toţi anii aceştia care au trecut, eu n-am bănuit nimic.
Nu mi-am închipuit că un bărbat din clasa lui socială şi-ar putea instala amanta în locaşul sfânt al familiei lui. Tatăl tău a insistat ca toată lumea să mi se adreseze cu apelativul
„doamnă contesă”. De fapt, lui îi plăcea să sfideze lumea. Îi plăcea să se spună despre el că trăieşte după propriile-i reguli. Ar fi trebuit să-mi dau seama că ceva nu e în ordine, când am văzut că nu mi-a dat brăţara care a aparţinut tuturor mireselor din familie. Când prietenii lui veneau în vizită, nu-şi aduceau soţiile şi fiicele. Atunci, tatăl tău încerca să-mi dea o explicaţie. Prietenii lui erau de viţă nobilă, îmi spunea el, şi mă desconsiderau pentru că eram fiica unui croitor. Au trecut mai mult de zece ani până când am aflat adevărul.
Marcus se uită la Penn.
— Dar nu cred că acest lucru se ştie; eu n-am auzit niciodată nimic care să... Marcus se întrerupse.
— Da, zise Penn. Au fost nişte zvonuri, dar atâta tot. De fapt, noi am locuit tot timpul la castelul Wrotham şi tu ne-ai considerat familia ta. Nici nu-ţi dai seama cât de greu ne-a 251
