ELIZABETH THORNTON
FASCINAŢIE
PROLOG
Spania, decembrie, 1812
În faţa focului, aşezată la o măsuţă, tânăra era complet absorbită de munca ei. Marcus zăcea pe patul de scânduri.
Lăsa impresia că doarme, dar o urmărea cum înmoaie peniţa în cerneală şi cum aşterne pe hârtie literele una după alta.
Dacă ar fi făcut abstracţie de apa care se infiltrase din acoperiş şi de pereţii coşcoviţi ai încăperii şi-ar fi putut imagina că se află în Anglia. Era un vis la care recurgea oro de câte ori durerea provocată de rănile profunde nu-l lăsa să
doarmă.
Chilia preotului ar fi fost salonul doamnei, iar femeia, aplecată peste masa de scris, ar fi stat la un secretaire. S-ar fi aflat la Wrotham în această perioadă a anului, sărbătorind Crăciunul. Ar fi participat la nenumărate petreceri şi baluri, iar femeile ar fi fost îmbrăcate cu rochii vaporoase, în culori pastelate, cu părul parfumat şi pielea fină.
Dar oricât de frumoase ar fi fost acele doamne, nu se puteau compara cu cea care şedea în faţa lui, la masa de scris.
Zgomotul picăturilor de ploaie ce cădeau pe acoperişul din ţiglă îl trezi din reverie. Nu, nu se afla în Anglia. Era într-o mănăstire uitată de Dumnezeu, aruncată pe nişte dealuri, la graniţa dintre Portugalia şi Spania, iar el se afla în spatele liniilor inamice, unde avusese norocul să rămână în viaţă, datorită lui El Grande şi trupei sale de gherilă, care-l salvaseră din mâinile unei patrule franceze. Presupunea că
tânăra ce scria sârguincios ţinea evidenţa muniţiei folosite de grupul ei de partizani în războiul nemilos dus împotriva francezilor. Femeia făcea parte din gherilă, era frumoasă, dar periculoasă. Pistolul pe care-l ţinea pe masă, lângă mâna stângă, nu reprezenta doar o ameninţare deşartă, ca de altfel 2
nici stiletul aflat în teaca lui din piele. Aici femeile se obişnuiseră să lupte cot la cot cu bărbaţii, iar cruzimea lor nu avea egal. Din fericire, englezii erau aliaţii lor.
Catalina. Îi plăcea cum suna numele, îi plăcea şi vocea ei.
Nu ştia de cât timp se afla acolo, nici cât zăcuse inconştient, ştia doar că ei îi datora faptul că se mai afla în viaţă.
Catalina. Când ea îl atingea, n-o putea considera soldat. Era atât de blândă, atât de feminină; se simţea atras de căldura trupului ei.
Prefăcându-se în continuare că doarme, gemu, încercând s-o facă să se apropie. Când era treaz, tânăra păstra o anumită distanţă. Dacă ar fi strigat-o, ea ar fi părăsit încăperea şi, după câteva clipe, locul ei ar fi fost luat de Juan.
Îi simţi palma răcoroasă pe frunte şi deschise încet ochii încercând s-o vadă mai bine. Şi avea ce vedea. Părul lung negru încadra o faţă ovală cu trăsături regulate. Ochii, puţin distanţaţi, erau umbriţi de gene lungi, negre. Purta o cămașă
bărbătească şi una din acele fuste cu buzunare ca toate femele. Îmbrăcămintea aceasta nu-i diminua feminitatea.
Cunoscuse multe femei frumoase, dar niciuna n-o egala.
Când o privea, se înfiora şi-şi dorea să poată întinde mâna şi s-o ia.
Gândul acesta îl făcu să zâmbească. Dacă ar fi atins-o numai cu un deget, femeia l-ar fi doborât dintr-o singură
mişcare în starea în care se afla el. I-ar fi împlântat imediat pumnalul în coaste. Dacă ar fi fost capabil s-o oprească, un singur strigăt de al ei l-ar fi adus imediat pe Juan, care ar fi rezolvat ceea ce ratase ea. În Spania, orice bărbat care voia să profite de o femeie risca foarte mult. La naiba! Lui nu-i păsase niciodată de asta. Tânăra îi examină rana de la coapsă, încercând să-i înlocuiască bandajele pline de sânge.
El gemu încet. Isabella! Ştia bine că numele femeii era Catalina.
Fata se opri un moment, prudentă, apoi încercă să-l calmeze; trase cearşaful şi-şi potrivi cutele fustei, înainte de a-i cerceta rana de la şold. Marcus îşi reţinu cu greu zâmbetul. Întinse mâinile, o prinse de şolduri şi rosti 3
continuând să stea cu ochii închişi: Isabella, querida (Isabella, draga mea). Sărută-mă.
Presupunând că omul delira, ea luă un pahar cu apă care se afla pe podea, lângă patul lui. Cu o mână îi sprijini capul, iar cu cealaltă îi duse paharul la buze. Marcus sorbi încet, foarte încet. Sânii ei îi atinseră pieptul; îi simţi talia suplă şi mlădioasă. După ce îi dădu toată apa din pahar, încercă să
plece, dar Marcus o strânse mai tare de mijloc ridicându-şi capul. Fata fu surprinsă, dar nu reacţionă imediat, şi el reuşi s-o sărute. Nu fusese sărutarea pe care şi-o dorise, ci mai degrabă o atingere fugară. Dar şi aşa, el se pregăti pentru palma care ar fi putut să urmeze. Când văzu ca nu se întâmplă nimic, se trase puţin înapoi şi o privi. Ochii ei erau înceţoşaţi şi nesiguri. Constată, spre uimirea lui, că avea ochi albaştri.
— Catalina? îi spuse el, uitând rolul pe care îşi propusese să-l joace.
În acel moment, fata îl pălmui. El gemu, de astă dată de durere, iar fata îl împinse şi se îndepărtă.
Marcus făcu o grimasă şi se ridică cu grijă, sprijinindu-se într-un cot.
— Scuzele mele, señorita. Te-am confundat cu altcineva.
Comprende? (înţelegi?). Te-am confundat cu Isabella.
Cu mâinile în şolduri, ea rosti printre dinţi câteva cuvinte în spaniolă. Marcus ridică din umeri nedumerit, iar fata trase aer în piept şi izbucni într-o engleză stricată.
— Madre de Dios! (Dumnezeule!) Suntem în Spania.
Spania, domnule. Dacă fratele meu, dacă El Grande... să nu mă mai atingi vreodată şi nici să nu mai îndrăzneşti să mă
săruţi. Jamas! (niciodată!) Dacă o mai faci, vei fi pedepsit!
Comprende? (înţelegi?)
Marcus ştia prea bine că El Grande era un bărbat temut.
Nu era un bărbat matur, ci mai degrabă un puştan, dar devenise un fel de legendă. Unii ziceau că era fiul unui nobil spaniol, alţii susţineau că fusese un simplu student la universitatea din Madrid, când francezii invadaseră Spania.
