Nici mătuşa Bea n-o ajutase cu nimic. În plus, greşise şi ea cu ceea ce-i spusese atunci, la Lisabona.
Îşi luă manşonul şi poşeta, lăsând banii, acolo unde căzuseră. Portarul o conduse ţinând-o de cot până la intrare şi o împinse afară. Uşa se trânti în urma ei.
Rămase o clipă pe loc. Scrisese cândva o serie de articole despre curtezanele notorii din Londra. Coborî treptele tocmai când trei bărbaţi coborau dintr-o trăsură. Erau nişte
„domni”, gândi ea cu dispreţ, simţind nevoia să-i scuipe.
Trecu pe lângă ei, furioasă. Primul se dădu la o parte, făcându-i loc. Cel de al doilea, însă, o prinse de încheietura mâinii şi o întoarse spre el.
— O, zise el, de ce te grăbeşti aşa? Aici are loc petrecerea, dragă. Nu te duci în direcţia bună. Bărbatul mirosea puternic a alcool. Catherine lăsă capul în jos.
— Marcus, las-o în pace, zise cel de al treilea. Este o prietenă de-a lui Amy. E o doamnă respectabilă.
— Dacă e respectabilă, ce caută laAmy?
Cei doi bărbaţi începură să râdă şi urcară treptele de la intrare.
— Ridică-ţi privirile, dragă, zise bărbatul. Vreau să văd ce ascunzi sub bonetă. Promit că n-o să te muşc.
22
Catherine rămase pe loc, încercând să reziste, când bărbatul îi ridică bărbia, dându-i capul pe spate.
Era un bărbat înalt, bine făcut, cu o constituţie atletică.
Avea părul negru, ochii albaştri şi zâmbea. Zâmbetul îi dispăru brusc.
Catherine cunoştea prea bine acea figură pe care sperase să n-o mai întâlnească vreodată. În faţa ei se afla Marcus Lytton, conte de Wrotham. Soţul ei.
Uşa se deschise şi lumină chipul lui Catherine.
— Vii, Marcus? Neprimind niciun răspuns, cei doi domni intrară.
Catherine simţi cum Marcus o strânge cu putere de mijloc.
— Catalina! zise el. Catalina! Dumnezeule, tu eşti?
CAPITOLUL 2
Catherine se smuci încercând să scape din braţele lui.
Speriată, respira cu greu. Omul care se afla în faţa ei era capabil s-o omoare. Făcu repede o mişcare spre dreapta şi-şi scoase pistolul din manşon.
— Stai acolo unde eşti! Vocea îi tremura la fel ca şi mâna în care ţinea pistolul. Încercă să le controleze. Nici în visele cele mai negre nu-i apăruse acest moment. Marcus ar fi trebuit să se afle la Paris. Nu frecventau aceleaşi cercuri.
Trecuseră trei ani de când nu-l mai văzuse. Poate că el nu-şi mai amintea de felul în care arăta ea. Nu avea cum să-şi mai amintească exact trăsăturile ei. Prea multe femei trecuseră
de atunci prin viaţa lui.
— Stai acolo unde eşti! repetă ea de parcă bărbatul ar mai fi făcut o tentativă, de apropiere. Când omul ridică mâinile, ea izbucni: Nu ştiu cine îţi închipui că sunt, dar te previn că
te înşeli. Este prima oară când te văd. Nu te cunosc.
Nesiguranţa şi îndoiala umbriră privirea bărbatului.
— Eşti englezoaică, zise el.
— Sigur că da. Ce ai vrea să fiu?
— Soţia mea era spaniolă.
— Catalina a fost soţia ta?
23
El încuviinţă, dând din cap.
— Deci, nu pot fi eu aceea.
— Da, aşa s-ar părea. Bărbatul schiţă un gest care exprima regretul, apoi renunţă şi braţele îi căzură pe lângă
corp. Te rog să mă scuzi. Sper că nu te-am speriat prea tare.
Îmi cer cele mai sincere scuze. Acum, când te văd mai bine, îmi dau seama că nu eşti Catalina, cu toate că semeni foarte mult cu ea. Cuvintele lui o liniştiră şi lăsă pistolul în jos.
Văzând câţiva curioşi, care se opriseră să urmărească
incidentul, ea ascunse arma în manşon. Tremura şi simţea nevoia acută de a părăsi cât mai repede acel loc. Încercă să
