— Atunci, la Lisabona, m-am supărat rău pe tine. Eram şocată. Te acuzam că ai contribuit la moartea tatălui nostru.
Am spus lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun, pe care le-am regretat imediat. A fost prea târziu. Nu te-am mai găsit.
Nu te învinuiesc că ai ajuns aşa. Îi învinuiesc pe bărbaţii care te privesc ca pe o pradă. Îmi pare rău pentru acel episod de la Lisabona, Amy.
Amy se răsti la ea.
— Scuteşte-mă de discursurile tale patetice şi ieşi din casa mea. Ce te face să crezi că trebuie să-ţi fie milă de mine?
Uită-te în jurul tău, Cat. Este casa mea. Am cumpărat-o cu banii mei, da, chiar şi mobila din interior.
— Amy...
— Sora ta a murit pentru tine. Asta mi-ai spus la Lisabona. Amy pe care ai cunoscut-o nu mai există.
— Nu pot să cred. Acum, când te-am regăsit, de ce nu-mi dai o şansă?
Amy făcu câţiva paşi prin încăpere, se opri şi o întrebă:
— Ce vrei de la mine?
20
Catherine ştia că nu putea obţine de la ea ceea ce ar fi vrut. Amy nu s-ar întoarce niciodată la Hampstead după ce a trăit în lux. Dar ar putea face şi altceva decât să-şi vândă
trupul.
În timp ce Catherine se străduia să găsească vorbele potrivite, Amy trase aer în piept şi-i spuse exasperată:
— Dacă îţi închipui că m-ai putea convinge să renunţ la toate astea – făcu un gest cuprinzător cu mâna –, ar trebui să
renunţi. Am propria-mi lojă la operă, da, propria-mi trăsură.
Dau baluri şi recepţii şi fac parte din înalta societate. Rochiile mele sunt lucrate la cele mai scumpe croitorese din Londra.
Ceea ce vezi la gâtul meu sunt diamante adevărate. Ce să-ţi mai spun?
— Societatea înaltă din care faci tu parte este alcătuită din ticăloşi şi hoţi, dar chiar şi aceşti nenorociţi nu te prezintă
surorilor lor ca să nu le strici reputaţia. Iar această casă este de notorietate. Ai deja treizeci şi trei de ani. Cât o să mai continui aşa?
— Ticăloşi şi hoţi? râse Amy. Ce ştii tu despre ei? Du-te acasă, Cat, acolo este locul tău. Ai avut dreptate când ai spus că nu ai nicio soră. Nici eu nu mai am.
Ca reacţie la tot ce i se spuse, Catherine lăsă manşonul cu pistolul şi deschise poşeta. Se uita la sora ei, în timp ce banii i se strecurau printre degete, căzând pe parchet.
— Tu mi i-ai trimis? Tu, Amy? De ce ai făcut-o?
O clipă, Amy păru că se luptă cu ea însăşi, apoi ridică din umeri şi răspunse:
— Te-am văzut de la fereastră acum două zile când ai mai fost aici. Arătai atât de jalnic încât mi-am închipuit că ai nevoie de ei. Cred că tata nu ţi-a lăsat prea mare lucru.
— Vezi? Nu eşti ceea ce vrei să pari. Suntem surori Amy.
Asta înseamnă mult.
— O, pentru Dumnezeu, ia banii şi pleacă, să nu te vadă
cineva aici.
— Nu am nevoie de banii tăi. Speram să fim prietene ca altădată.
— Prietene! exclamă Amy. Apoi, coborî vocea: Tu ai fost întotdeauna cea deşteaptă, Cat, dar ţi-a lipsit simţul 21
realităţii. Văd că nu te-ai schimbat. Uită-mă. Nu vreau să
mai aud de tine.
— Atunci scrie-mi, măcar. Sau, mai precis, răspunde-mi la scrisori.
— Pentru ce? Tot ce ne-am putea spune a fost deja spus.
Catherine nu apucă să răspundă, căci se auziră voci de bărbaţi care o chemau pe Amy.
— Trebuie să plec, zise aceasta. Şi tu, de altfel. Să nu mai apari pe aici. Se îndreptă grăbită spre uşă, ezită o clipă, dar ieşi fără să spună un cuvânt.
Când uşa se închise, Catherine tresări. Ştiuse de la început că va fi refuzată, dar durerea era la fel de puternică.
O durea mai tare că nu-şi mai recunoştea sora. Nu simţea nevoia să plângă. Ar fi vrut să se răzbune pe toţi bărbaţii responsabili pentru ceea ce ajunsese sora ei. Amy fusese o romantică, o fată visătoare, dar dăduse peste oameni ticăloşi.
