— Jamas! Niciodată, promise Marcus. O să mai vii şi mâine? Încă nu mă pot descurca singur.
— O să mai vedem. Fata ieşi, închizând încet uşa.
În următoarele trei săptămâni, Marcus prinse puteri şi începu să-şi intre în formă. Erau momente grele. Wellington şi armata lui se retrăgeau spre Lisabona, iar francezii recâştigau poziţiile pierdute. Când vor face ultima tentativă, englezii se vor afla în minoritate. Iar el, ofiţer experimentat de cavalerie, se găsea rătăcit pe undeva şi nu ştia ce îl aşteaptă
sau încotro urma să se îndrepte.
Ceilalţi soldaţi britanici care fuseseră salvaţi de El Grande nu păreau la fel de nerăbdători ca el. Aveau răni superficiale, iar Sheppard, ofiţerul lor, îi punea să ajute femeile din gherilă, lăsate să aibă grijă de mănăstire. Marcus îi putea vedea uneori de la o fereastră mică ce dădea spre curte. Erau şase englezi: trei ofiţeri de cavalerie pe care Marcus îi ştia din vedere, un sublocotenent tânăr şi alţi doi mitraliori din Regimentul 95. Dacă Marcus n-ar fi fost grav rănit când cei din trupele de gherilă îl aduseseră în ascunzătoarea lor, s-ar fi aflat alături de ceilalţi, în capela mănăstirii. Încă nu se simţea suficient de bine pentru a li se alătura; camarazii lui îl mai vizitau din când în când.
Catalina nu se arăta în timpul acestor vizite şi nu avea legături cu niciun alt englez, în afară de el. Îl vizita în fiecare seară şi stătea până se consuma lumânarea. Câteodată mai scria în jurnalul ei, dar, de cele mai multe ori, stăteau de vorbă. Dorea să afle mai multe despre el; la rându-i, Marcus simţea nevoia s-o cunoască mai bine. Ea îi vorbea despre ţăranii spanioli şi de suferinţele acestora provocate de soldaţii francezi, iar el îi povestea despre Anglia şi viața pe care o va duce la întoarcerea acasă, dacă va supravieţui războiului.
Marcus îi ascundea, însă, ceva. În realitate, nu era un soldat de rând. Fetei îi spusese că este căpitanul Marcus Lytton din Regimentul Trei Dragoni. De fapt, era bogat şi 8
nobil, era lord de Wrotham şi avea domenii întinse în Anglia.
Deşi în armată i se ştiau titlurile, nu permitea nimănui să i se adreseze conform protocolului. Nu-i plăcea ca oamenii să-l respecte datorită titlurilor lui, şi nici ca acestea să-l evidenţieze printre camarazii săi, pe care îi iubea şi îi respecta.
În relaţiile cu femeile, lucrurile stăteau puţin altfel. Marcus se folosea de titluri şi de avere pentru a le atrage în patul lui.
El ştia că unei femei i se poate suci capul foarte uşor, mai ales dacă bărbatul are avere, indiferent dacă e sau nu om de valoare. Din aceste motive nu avea o părere prea bună despre femei.
Altfel stăteau lucrurile în ceea ce o privea pe Catalina. Îi admira curajul şi demnitatea. Fata ducea o viaţă grea şi dură, pe care şi-o alesese singură. Aşa cum arăta, şi-ar fi putut găsi cu uşurinţă un protector sau un soţ bogat. Ea preferase însă să se alăture partizanilor. Marcus nu-şi putea imagina cum ar reacţiona ea dacă ar afla adevărul despre situaţia lui materială. El nu dorea să schimbe nimic în modul în care se desfăşura relaţia lor. Catalina îl privea ca pe un bărbat oarecare, dar îl plăcea. Marcus era foarte sigur de asta. Când erau împreună, sexualitatea predomina.
Câteodată, când el uita să-şi controleze atitudinea, fata se oprea în mijlocul unei propoziţii şi părăsea încăperea, în ciuda protestelor lui. Faptul că revenea îi spunea lui Marcus că fata îl dorea şi ea la fel de mult.
La trei zile după ce ploile torenţiale încetară , El Grande şi oamenii săi se întoarseră la mănăstire. De la fereastra lui, Marcus văzu gloata pestriţă: unii erau îmbrăcaţi în haine din pânză de casă, alţii în uniforme franceze. Caii lor negri erau mai bine întreţinuţi decât cei care îi călăreau, ceea ce Marcus aprecie în mod deosebit.
Uşa se deschise şi Catalina intră îndreptându-se spre el.
Purta o rochie lungă, albă, iar părul i se unduia liber pe spate. Îl privi cu tristeţe. Marcus uită de bărbaţii care apăruseră în curte.
— Se poate trece prin vaduri, zise ea. Veţi pleca în seara 9
asta. Toţi englezii.
Încercând să n-o sperie, el îi luă mâinile şi le apropie de pieptul lui.
— Ascultă-mă, Catalina. Îi vorbi, încercând s-o convingă
de sinceritatea lui, deşi ea nu-i înţelegea toate cuvintele. Asta nu înseamnă sfârşitul pentru noi. Voi găsi o cale de a te revedea. Chiar dacă va trebui să aşteptăm până se termină
războiul. Te voi găsi. Îţi dau cuvântul meu.
Vocea fetei tremura.
— Aş fi vrut să te sărut măcar o dată.
Marcus o sărută uşor, abia atingându-i buzele. Deodată, ea îşi înfipse dinţii cu sălbăticie în buzele lui. Marcus îşi dădu capul pe spate, iar în momentul următor, îl lovi peste faţă cu dosul palmei.
Marcus nu se înfurie, dar o privi surprins. Apoi, îşi aminti că fata este inocentă şi se dispreţui pentru că reuşise s-o înspăimânte.
— Catalina, îi spuse el, nu-ţi fie teamă. N-aş fi capabil să-ţi fac niciun rău.
Catalina se depărtă şi el văzu sângele care îi colorase buzele. Auzi zgomotul făcut de soldaţi pe scară, râsete şi o voce de bărbat care îl striga. Nici când ea îşi sfâşie rochia din talie dezgolindu-şi şoldul, Marcus nu realiză ce intenţii are.
Ea strigă ceva în spaniolă şi tăcerea se aşternu de partea cealaltă a uşii. Apoi, ameninţându-l cu pumnalul i se adresă:
— El Grande te va ucide când va vedea că ai încercat să
mă seduci.
În sfârşit, Marcus înţelese. Nu era prima femeie care încerca să-l compromită, dar era prima care reuşea s-o facă.
Buzele lui însângerate, rochia ei sfâşiată şi urma lăsată de palma ei pe obraz reprezentau dovezi de necontestat.
Întinse mâinile spre ea, exact când uşa se deschise. Fata dădu drumul pumnalului şi se repezi spre cel care intrase.
Marcus văzu un bărbat ce părea chiar mai tânăr decât Catalina, cu aspect ascetic şi priviri întunecate, urmat de un grup de partizani înarmaţi. Tânărul îl izbi de perete. Marcus se simţi trădat şi se luptă cu ei, ca un nebun. Uită de rănile pe care le avusese. Nu mai simţea nicio durere. Fiecare 10
muşchi i se încorda în încercarea de a scăpa de atacatori şi de a ajunge la fată. În cele din urmă, trei dintre ei reuşiră să-l imobilizeze; simţi lama cuţitului la gât.
Dintre vorbele rostite de fată, Marcus nu reţinuse decât un singur cuvânt - Wrotham. Brusc, totul deveni clar. Nu ştia cum descoperise fata adevărul, dar îşi calculase toate mişcările cu sânge rece, până şi momentul în care fratele ei urma să se întoarcă la mănăstire. Îl cuprinse furia. Fusese păcălit ca un puşti. Se simţea umilit. Ea nu fusese atrasă de bărbatul din el, ci de poziția lui socială şi de bani.
Când fata termină de vorbit, El Grande o dădu încet la o parte şi i se adresă lui Marcus, fără pic de emoţie în glas sau în priviri, într-o engleză aproape perfectă:
— Aşa răsplătesc englezii ospitalitatea unui prieten?
Marcus nu-i răspunse. Privirea lui plină de ură era îndreptată spre Catalina.
