— Căţea mincinoasă! Ar fi trebuit să profit de tine când mi te-ai oferit singură. Stricato!
Pumnul lui El Grande îl puse la pământ. Marcus înghiţi sângele ce-i invadase gura şi strigă printre dinţi:
— Nu mă voi însura niciodată cu ea. Jamas!
Urmă o altă lovitură; Catalina începu să ţipe. Când El Grande ridică pumnul din nou, ea interveni între ei. Cu o voce rugătoare ea rosti repede câteva vorbe. Fratele ei o ascultă tăcut, apoi dădu un ordin. Marcus fu ridicat în picioare. El Grande se dădu un pas înapoi şi îi zâmbi dispreţuitor, cu un zâmbet care-l făcea să arate ca un puştan. Lui Marcus nu-i venea să creadă că acesta era eroul legendar care băgase spaima în duşmani.
— Ai noroc că sora mea te iubeşte. O să te însori cu ea señor, dacă nu, toţi camarazii tăi vor plăti pentru păcatele tale.
Din privirea aceea nemiloasă Marcus înţelese că, trebuie să se supună.
Căsătoria avu loc chiar în acea noapte, în pronaosul mănăstirii. Slujba fu scurtă, pentru că El Grande aranjase să-i conducă pe Marcus şi pe tovarăşii săi până la liniile engleze, cât mai era întuneric. Deşi mireasa şi mirele erau 11
tensionaţi, partizanii se bucurau de eveniment. Ştiau că
astfel Catalina îl păcălise pe lord; deşi cununia se făcuse în grabă, Juan avusese grijă să afle toată lumea, chiar şi camarazii lui Marcus, că cei doi se căsătoriseră din dragoste.
Când sosi momentul sărutului, Catalina sesiză mânia din ochii lui Marcus, iar acesta citi dispreţul din ochii ei.
Când izbucniră uralele, el o luă de mijloc, o trase deoparte şi îi şopti printre dinţi:
— De acum îmi aparţii, Catalina, nu mai depinzi de fratele tău. Gândeşte-te la asta cât sunt plecat. Într-o bună zi, vom relua discuţia, târfă mică, şi o să-ţi dai seama că te bucuri degeaba.
El o sărută, de astă dată cu sălbăticie, exagerând gestul pentru a stârni râsul celor prezenţi. Îi dăduse capul pe spate şi i-l sprijinea cu braţul sărutând-o îndelung, dar fără pic de dragoste sau pasiune. Ea se crispă o clipă, apoi deveni inertă
în braţele lui. Mâinile lui Marcus porniră în jos, dincolo de mijlocul fetei; o trase mai aproape, lipind-o de coapsele lui.
Partizanii vedeau doi îndrăgostiţi înlănţuiţi şi începură să
strige, încurajându-i.
Când Marcus îi dădu drumul, ea se împletici şi-şi duse palma la buzele muşcate. Părea năucită de parcă trecuse printr-o experienţă dificilă, iar faţa îi era palidă. Marcus dădu din cap satisfăcut de ceea ce reuşise, apoi îi spuse pe un ton jos:
— Ai făcut o afacere proastă, lady Wrotham. Să te gândeşti la asta când o să-ţi faci şi alte socoteli legate de averea şi de numele meu.
Se răsuci pe călcâie, îşi croi drum printre partizani şi se îndepărtă fără a se mai uita înapoi.
12
CAPITOLUL 1
Anglia, august, 1815
Catherine aftă adânc, apoi se îndreptă şi începu să-şi maseze spatele cu mâna. Şuviţele de păr castaniu-roşcat scăpaseră din acele de păr şi îi trebuiră câteva minute pentru a le pune la loc. La picioarele ei, pe podea, se aflau mii de bucăţele de hârtie; degetele îi erau murdare de cerneală.
Scria de câteva ore, dar nu era mulţumită de rezultatul muncii ei. Ar fi vrut să se oprească, dar trebuia să continue.
Şeful ei, Melrose Gunn, proprietarul Jurnalului, îi ceruse să-i prezinte articolul cel târziu a doua zi după-amiază. În plus, îi trebuiau bani, deşi nu putea fi considerată săracă. Căsuţa şi renta de la moşiile tatălui ei nu-i erau de ajuns pentru a face faţă cheltuielilor. Medicii, în special cei din armată, nu puteau face avere doar din practicarea profesiei lor.
Oftă din nou, apoi adună paginile pe care le scrisese şi se mai uită o dată peste ele. Erau primele eseuri dintr-o serie dedicată condiţiilor grele de viaţă ale soldaţilor şi familiilor acestora şi conţineau un apel adresat guvernului pentru a le sprijini. Acum, când se terminase războiul, iar Napoleon se afla în exil pe insula Sfânta Elena, sosise momentul să se treacă la schimbările pe care le solicita. Şi ea ştia ce să ceară.
Văzuse realitatea cu propriii ei ochi când îşi însoţise tatăl care lucrase ca medic în Spania.
Acurateţe. Aceasta era pecetea lui A. W. Euman, numele sub care publica ea. Dacă ar fi scris despre Newgate, cititorii puteau fi siguri că ea vizitase închisoarea. El, nu ea, se corectă singură. Femeile erau luate în serios numai când scriau despre fleacurile muiereşti. Dacă încercau cumva să
iasă din sfera casnică şi să-şi folosească talentul dat de Dumnezeu, erau imediat ridiculizate. Dacă s-ar fi aflat că A.
W. Euman era femeie, nimeni n-ar mai fi luat-o în serios şi 13
nici nu i-ar mai fi citit articolele.
Se încruntă şi reveni la problema de care se ocupa. Ceva nu mergea în articolul ei. Curând, descoperi hiba – tonul pe care se adresa cititorului, prea serios, prea inchizitorial. Nu acesta era stilul lui A. W. Euman. Umorul şi ironia reprezentau armele pe care le folosea de obicei. Trebuia să
revină asupra stilului.
Oftă şi privi spre ceasul de pe şemineu. Acest articol trebuia să mai aştepte. Începuse să se întunece şi ea avea o întâlnire importantă. Întâlnire? Da, acesta era cuvântul potrivit, deşi sora ei nu o aştepta, mai ales la acea ora târzie.
Făcuse două tentative de pătrundere în casa aceea în timpul zilei, dar portarul o expediase de fiecare dată. Îi scrisese nenumărate scrisori, dar sora ei nu-i răspunsese. Acum, noaptea, nimic nu o mai oprea s-o vadă pe Amy.
Se ridică, deschise sertarul de sus al biroului şi strecură
cu grijă paginile articolului în interior. Dintr-un alt sertar luă
un pistol, de provenienţă franceză, pe care tatăl ei îl găsise cu ocazia asediului de la Badajoz. Se gândise că pistolul aparţinuse probabil metresei unui ofiţer francez, şi fusese făcut de comandă la Paris, dar n-avea certitudinea. În orice caz, pistolul era mai mic şi mult mai uşor decât cel al tatălui ei. Nu era încărcat. Din spatele aceluiaşi sertar ea scoase ceea ce era necesar pentru a arma pistolul. O făcu cu mişcări rapide şi sigure. Încărcase pistolul de mai multe ori. O
învăţase tatăl ei cum să-l folosească.
Scutură din cap, pentru că nu-i plăcea ceea ce trebuia să
