facă. Cum de ajunsese până aici? Cine şi-ar fi închipuit până
unde vor ajunge lucrurile? Odinioară fuseseră fericiţi în căsuţa lor de pe Hampstead Heath, aflată la patru mile distanţă de centrul Londrei. Nu fuseseră bogaţi, dar nu duseseră vreodată lipsă de ceva. Ca medic, tatăl ei avea oarecare stare. Era un bărbat cu o educaţie solidă, ca de altfel şi soţia lui. Fusese guvernantă cândva şi se ocupase şi de educaţia celor două fiice. Această lume atât de fericită
începuse să se clatine când mama lor murise, căzând victimă
unei gripe rebele.
Catherine împlinise doisprezece ani când sosi sora tatălui 14
ei ca să aibă grijă de toţi. Mătuşa Bea era mult mai severă
decât mama lor. Catherine s-a adaptat uşor, spre deosebire deAmy.
Amy era mai mare decât Catherine şi mai frumoasă. La optsprezece ani ar fi vrut să meargă la petreceri şi să se întâlnească cu băieţi. Îşi dorea toalete scumpe şi lecţii de dans şi susţinea că toate acestea i se cuveneau. Fuseseră
certuri şi discuţii în familie. Amy se furişa din casă pentru a se întâlni cu prietenii. Mătuşa Bea discută cu tatăl fetelor, dar nu primi niciun ajutor de la el. Martin Courtnay era ori disperat, ori beat. Nu reuşise să-şi revină după moartea soţiei.
Catherine strânse pistolul în mână şi se întrebă a mia oară
cum ajunseseră în situaţia aceea. Nu mai rămăseseră decât ele. Dar, cu toate că avea o soră, se simţea singură pe lume.
Auzi o uşă trântindu-se şi voci în bucătărie. Nu, nu rămăsese singură pe lume. Îi avea pe cei doi McNally.
Domnul McNally fusese ordonanţa tatălui ei în campania din Spania. Îl însoţise şi doamna McNally, una dintre puţinele soţii cărora li se permisese să fie alături de soţii lor pe câmpul de luptă. Catherine trecuse peste voinţa tatălui ei, dar acum se bucura că o făcuse. Dacă n-ar fi făcut-o, n-ar mai fi fost împreună în acel ultim an de viaţă al tatălui şi nu i-ar fi cunoscut pe cei doi McNally. De fapt, ei nu erau doar nişte servitori. Trecuseră împreună prin toate primejdiile războiului şi asta însemna foarte mult.
Catherine îşi aduse aminte de articolul pentru ziar.
Trebuia să-l termine. Nu se gândea numai la ea, ci şi la lefurile celor doi soţi, care depindeau de ea. Dacă nu le putea asigura acei bani, nu ştia ce s-ar fi întâmplat cu ei. Cu atâţia bărbaţi care se întorceau din război, slujbele deveniseră o problemă, ca să nu mai vorbim de faptul că cei doi soţi nu mai erau tineri. Trebuia să termine cât mai repede articolul.
Se îndreptă hotărâtă spre dormitorul ei de la primul etaj.
Cu toate că era abia sfârşitul lui august, vremea se răcise. Îşi puse haina cafenie cu blăniţă la guler şi la mâneci şi observă
că aceasta fusese înlocuită cu alta mai nouă. Desigur, doamna McNally făcuse asta. Cizmele ei vechi din piele de 15
viţel aveau tălpi noi; era isprava domnului McNally. Şi ea nu făcuse nimic deosebit pentru a beneficia de devotamentul lor.
Era însă fiica tatălui ei, lucru suficient pentru cei doi McNally. Simţi că o podidesc lacrimile. Se privi în oglindă, punându-şi boneta şi rămase aşa, cu gândurile duse departe.
În curând va împlini douăzeci şi şase de ani. Din oglindă o privea o domnişoară bătrână. Ura acest cuvânt. Renunţă să
se mai studieze. Preocuparea pentru felul în care arăta era ceva sub demnitatea unei femei care se mândrea cu inteligenţa ei. Mătuşa Bea îi insuflase acest mod de a gândi.
Nu o preocupa felul în care arăta. Nici acum nu şi-ar fi făcut probleme, dacă n-ar fi trebuit să se întâlnească cu frumoasa şi sofisticata Amy.
Îşi trase boneta mai jos şi se mai uită o dată în oglindă, amintindu-şi când o văzuse ultima oară pe Amy. Prietena ei, Emily, şi soţul acesteia o luaseră la Teatrul Regal, la spectacolul Bachus şi Ariadne. În pauză Emily îi arătase diferite persoane cunoscute care erau prezente în acea seară.
Catherine nu prea mergea la teatru şi se bucură enorm când privirile i se opriră asupra unei frumuseţi care se afla într-o lojă, înconjurată de admiratori. Catherine îşi lungise gâtul ca să vadă mai bine femeia care capta atenţia admiratorilor şi, deodată, inima încetă să-i mai bată. Era Amy.
— Aceea, spuse Emily pe un ton mai scăzut, este doamna Spencer, ştii, cea mai căutată curtezană a Londrei. Se spune că Prinţul de Wales este unul dintre amanţii ei.
Catherine se simţea prea rău ca să mai reacţioneze. Amy era un subiect de discuţie prea dureros chiar şi cu cea mai bună prietenă a ei.
Alungă acea imagine din minte şi-şi legă mai bine boneta, ascunzând sub ea șuvițele părului ei urât, roşiatic. Acesta i-ar fi trădat imediat identitatea şi n-ar fi vrut ca cei care o păzeau pe Amy să o recunoască înainte ca ea să reuşească să
treacă pragul. Îşi luă poşeta şi şi-o trecu peste braţul stâng.
Nu avea nevoie de mănuşi. Era mai bun manşonul de blană
al mamei, căci îi permitea să ascundă pistolul.
Catherine se îndreptă spre centrul oraşului în careta cea 16
veche a tatălui ei, trasă de un singur cal. McNally stătea pe capră şi ridicase copertina pentru a o proteja pe Catherine de burniţă. Se lăsa întunericul şi în lumea bună începea seratele şi balurile. Îşi alesese cu grijă momentul. Trebuia să
ajungă, după cum ştia McNally, la Teatrul Regal din Haymarket. Omul era obişnuit cu ciudăţeniile stăpânei lui, şi le punea pe seama ocupaţiei ei de jurnalistă. Cei doi McNally făceau parte dintre puţinii care cunoşteau adevărata identitate a lui A. W. Euman. McNally fusese fericit să
constate că stăpâna lui se îndrepta spre una dintre zonele onorabile ale oraşului. El mai participase la escapade în locuri care-l făcuseră să simtă fiori reci pe şira spinării. De exemplu, Newgate. Sau Whitechapel. El ştia că stăpâna lui, Catherine, era în stare să-şi poarte de grijă singură. În Spania dovedise mai mult curaj decât un soldat, ca şi Mary a lui. Asta însă nu-l oprea să-şi facă probleme în privinţa ei; şi-ar fi dorit ca ea să fie o domnişoară fragilă, sensibilă, genul de fată care îşi găsea uşor un soţ.
Îşi zise că fata n-ar întâmpina prea mari dificultăţi dacă s-ar hotărî cu adevărat să-şi găsească un soţ. De exemplu, şeful ei, Melrose Gunn, ar lua-o bucuros de nevastă.
Observase că acesta n-o scăpa din ochi, chiar dacă se aflau într-o încăpere plină cu oameni. Catherine merita asta, de fapt aşa ar sta lucrurile dacă ea ar fi mai atentă cu felul în care arăta. N-ar strica să adopte o atitudine de doamnă şi maniere corespunzătoare. Bărbaţilor le plăceau fetele mai docile, mai blânde, mai ascultătoare. Mary a lui o învinovăţea pe mătuşa fetei pentru faptul că n-o învăţase să fie cât de cât cochetă. Îl învinuia şi pe tatăl ei care-i acordase prea multa independenţă. Martin Courtnay îi dăduse prea multa libertate la Lisabona.
Abstracţie făcând de toate acestea, Catherine se impunea imediat ca o tânără de valoare, care avea obiective mai importante decât acela de a atrage admiraţia bărbaţilor. Ea îşi pusese în gând să contribuie la schimbarea lumii. McNally trase aer în piept, apoi începu să chicotească. Dacă cineva putea face asta, atunci, cu siguranţă ar fi fost Catherine.
Când ajunseră în faţa Teatrului Regal, ploaia se oprise.
17
