— Sigur că da! Mă bucur pentru el. Catherine îşi duse mâna la frunte. El Grande se va întoarce curând. Te rog să
mă scuzi. Am atâtea de făcut. Te rog, zise ea privind în jur, serveşte un sherry.
— Nu-i nevoie, zise Marcus în drum spre uşă. Nu mă
conduce. El ieşi fără să mai rostească vreo vorbă, lăsând-o cu ochii aţintiţi asupra uşii.
Marcus strânsese atât de tare din dinţi încât îl durea maxilarul. Nu-şi dădu seama că face paşi prea mari decât atunci când îl fulgeră o durere cumplită în şold; începu să
şchiopăteze. Până să ajungă la trăsură, văzu un grup care se 262
îndrepta spre el. El Grande se afla în fruntea lui sprijinindu-se în baston. Marcus îşi zise că El Grande ajunsese să se sprijine în baston pentru că salvase viaţa lui Catherine. El era alesul Domnului. Îşi petrecuse ultimii trei ani cu călugării de la mănăstirea Marston. De fapt, El Grande nu făcuse nimic pentru a-şi atrage ura lui Marcus, exceptând faptul că-l determinase să se căsătorească cu o femeie care nu-l iubea.
Când cei doi bărbaţi se apropiară, El Grande îi zâmbi.
Marcus îi răspunse şi el cu un zâmbet. Carruthers şi Amy se opriră la câţiva paşi, prefăcându-se atraşi de un prihor aflat pe ramura unui scoruş.
— N-am avut până acum ocazia să-ţi mulţumesc pentru că
ne-ai salvat vieţile. De fapt, nu ştiu de ce te-ai întors la Heath House în noaptea aceea; oricum, îţi voi fi întotdeauna recunoscător.
— Nu ştii ce m-a adus înapoi? Am avut tot timpul impresia că ţi-ai format o părere greşită în privinţa relaţiilor mele cu Catherine. Am citit asta pe figura ta şi nu mi-a plăcut. Asta m-a adus înapoi. Sau, el făcu o pauză, să spunem că m-a adus destinul.
Marcus ar fi trebuit să dea mâna cu acest bărbat şi să
plece, dar n-o făcu.
— Părere greşită? zise el printre dinţi. Nu este vorba despre nicio părere greşită. Nu voi uita niciodată cum arătai când alergai neînarmat s-o salvezi pe Catherine.
El Grande îşi ridică bărbia. Carrutehrs şi Amy lăsară
politeţea deoparte şi veniră mai aproape ca să audă ce vorbesc cei doi.
— Nu voi putea uita niciodată cum te-a acoperit Catherine cu propriul ei trup împotriva lui David.
— Ea m-a protejat cu trupul ei? Dar asta a fost o mare imprudenţă!
— Tu n-ai fi făcut acelaşi lucru?
— Dar ar fi fost altceva. Eu sunt bărbat.
— De ce ar fi fost altceva?
Amy se apropie de ei.
— Ce-i spui lui Robert? întrebă ea, lăsând politeţea 263
deoparte.
El Grande îi înconjură umerii cu braţul:
— Lordul Wrotham îmi mulţumeşte pentru că i-am salvat viaţa lui Catherine, zise el zâmbind.
Ostilitatea din ochii lui Amy dispăru.
— Sper că şi el i-a mulţumit lui Catherine pentru tot ce a făcut. Când mă gândesc cum s-o fi descurcat ea acolo, pe câmp, cu ucigaşul pe urmele ei – în timp ce Marcus nu putea interveni...
— Amy, o întrerupse El Grande.
Marcus îi privea pe amândoi, dar gândurile îi erau departe.
Evenimentele pe care le înregistrase undeva într-un plan secund al minţii îi reapărură în memorie. Vânătoarea aceea imposibilă în plin câmp, şi faptul că atunci Catherine refuzase să-l lase şi să plece după ajutoare. În acele momente, când făcuse eforturi de a rămâne conştient, se mai întâmplase ceva. Auzise vocea lui David, apoi pe a lui Catherine, dar mai ales acel strigăt ciudat al lui El Grande, care venise să-i salveze.
Oare ce spusese David şi ce-i răspunsese Catherine?
— Tu o să mori prima?
— Mai bine eu decât Marcus.
Carruthers îl bătu uşor pe umăr, readucându-l în prezent.
— Wrotham, ai uitat bunele maniere? zise maiorul. N-ai de gând să urezi fericire şi casă de piatră tinerei perechi? Ştii doar că pleacă în Spania să se căsătorească.
Fericitul cuplu? Amy şi El Grande? Poate că maiorul nu înţelesese bine. Apoi citi adevărul în privirile celor doi.
— O, Dumnezeule! zise el. Ce-am făcut?
Se întoarse şi porni spre Heath House, fără a-i păsa de durere şi nici de uimirea celor pe care-i lăsase în urmă. Dădu buzna în casă, strigând-o pe Catherine. Ajuns în birou, găsi uşile deschise şi trecu de ele îndreptându-se spre pajişte.
