— Ţi-am spus că ştiu să folosesc pistolul.
Marcus îi prinse bărbia cu mâna, iar ea de-abia mai clipi:
— Şi spaniola o vorbeşti fluent.
— Da, şopti ea.
— Dumnezeule, până unde vrei să ajungi cu minciuna?
Marcus nu ştia încă dacă trebuia s-o creadă, pentru că
nu-şi dădea seama ce jocuri făcea Catherine de astă dată.
Această femeie îl făcuse să se îndrăgostească de două ori de ca. O iubea, altfel de ce l-ar fi durut atât de mult trădarea ei?
Se gândise de atâtea ori la momentul în care se va răzbuna.
Acum, se simţea trădat de două ori. Marcus o strânse de braţ.
— Te-am prevenit când eram în Spania că într-o zi o să mă
răzbun. M-ai făcut să te iau de nevastă. Bine. Ai obţinut ceea ce ai vrut. Acum a venit momentul să plăteşti pentru asta.
— Ce vrei să spui?
— Că va trebui să faci tot ceea ce face o soţie.
— Nu fi ridicol, Marcus. Sper că n-ai de gând să... faci dragoste cu mine împotriva voinţei mele. Nu vreau să cred că
vei face asta.
Catherine atinsese o altă coardă sensibilă. El făcuse încercări disperate de a se ţine departe de ea, conştient de faptul că o putea avea oricând.
— Împotriva voinţei tale? strigă el. Madame, erai pregătită
încă de când te-am văzut prima oară. Nu ar fi fost împotriva voinţei tale.
Ea respiră adânc, apoi se eliberă.
— Eşti un îngâmfat. Ştii care este problema ta, Marcus?
Când Catherine se retrase, el făcu un pas spre ea blocându-i calea. Problema ta este legată de faptul că femeile îţi cad prea uşor în braţe. Prea multe se lasă cucerite de un titlu de nobleţe şi de bogăţie.
Marcus rânji dispreţuitor.
— Te-ai caracterizat cum nu se poate mai bine, draga mea.
Tu eşti un exemplar tipic al acestei categorii de femei, dar n-am de gând să mă cert cu tine pe tema asta. De când m-ai 164
forţat să te iau de nevastă, nu m-am gândit decât la felul în care mă voi răzbuna.
Catherine se refugie în spatele unui fotoliu şi-şi înfipse degetele în speteaza acestuia.
— Marcus, încetează! strigă ea. Spre surprinderea ei, Marcus se opri. Ea respiră adânc. Acum, continuă ea, încercând să zâmbească, aş vrea să ne aşezăm şi să
discutăm ca doi oameni civilizaţi.
Marcus apucă un scaun şi-l trânti de pământ. Gestul o sperie şi ea se lipi de perete. Sânii i se ridicau şi coborau din cauza stării de agitaţie. Pulsul i se accelerase. Îl privea cu ochii măriţi de spaimă.
Privind-o, lui Marcus nu-i venea să creadă că se lăsase păcălit. Catherine îi trezea mereu aceleaşi porniri primitive, dorinţa de a o poseda. Era femeia lui. Soţia lui. Nu mai simţise aşa ceva pentru vreo femeie. Dumnezeule, îşi pierdea minţile dacă nu putea s-o aibă imediat.
— Nu-ţi fie teamă, şopti el. Nu-ţi voi face rău.
Întinse mâna spre ea, dar Catherine, într-un acces de furie, îi trase o palmă. Amândoi se dădură înapoi, sub forţa loviturii. El o privi cu duritate, apoi se întoarse şi porni spre uşă. Catherine nu se aşteptase la asta, şi rămase împietrită.
Când îşi dădu seama că el pleca şi că nu avea de gând să se mai răzbune pe ea, păşi spre el. Marcus întinsese deja mâna să deschidă uşa, dar ea se lipi de tăblie, împiedicându-l. Îl privea stând cu braţele larg desfăcute, blocându-i ieşirea.
— Marcus, te rog nu pleca. Îmi pare rău. Te-am judecat greşit. Te rog să nu te superi pe mine. Acum ştia că nu el fusese acela care spărsese felinarul pe treptele turnului. Era furios pe ea, dar nu voia să-i facă rău.
— Dă-te la o parte, îi spuse Marcus, altfel nu mai răspund de mine.
— Ştiu că glumeşti, nu-mi vei face rău.
Cu dinţii încleştaţi, Marcus o dădu la o parte. Nici nu apucă să se întoarcă spre uşă, că ea se strecură pe lângă el şi-i bară calea.
— Cat, te previn...
— Marcus, nu mi-e teamă de tine.
