— Poţi să recunoşti un cal pe întuneric? De cele mai multe ori, nu poţi. Era calul domnului Tristram. De la grajduri ni s-a spus că domnul Penniston n-a ieşit din castel în seara asta.
Şi nu e treaba noastră să-i punem întrebări lordului Wrotham. Suntem plătiţi să executăm. Aşa că hai să prindem hoţul şi să mergem apoi la culcare. E pe undeva pe aici.
După câteva clipe, călăreţii trecură podul şi se îndreptară
spre platou. Catherine nu mai putea aştepta. O dureau picioarele. Trebuia să iasă din apă. Încercă să iasă pe mal şi 159
se lăsă cu faţa în jos la pământ, dar fu reperată.
— Cine este? se auzi vocea puternică a grăjdarului şef.
Neprimind niciun răspuns, el îi spuse lui Harley: Coboară
acolo şi vezi cine e. Grăjdarul coborî de pe cal. Catherine se lipi de pământ. Când auzi zgomotul paşilor ce se apropiau, nici nu mai respiră. Începu să tremure. Harley începu să
râdă:
— Asta a fost. A sărit o căprioară. După ea venise hoţul nostru.
— Ce?
— O căprioară! strigă el. Zilele astea, dragele mele, o să-mi fac o şa nouă din pielea voastră. O să vedeţi voi!
Catherine nu îndrăzni să-şi ridice capul până când nu auzi tropotul cailor depărtându-se. Se uită în jur şi văzu nişte căprioare care se adăpau la celălalt capăt al podului. Brusc, tăcerea fu sfâşiată de lătratul câinilor şi căprioarele o luară la goană printre copaci.
Catherine reuşi să se ridice. Picioarele n-o prea ascultau; traversă cu greu podul. Iedera şi muşchiul care creşteau pe peretele castelului păreau că întind braţe nevăzute spre ea învăluind-o. Îşi lipi obrazul de peretele de granit de parcă ar fi regăsit în el un iubit de mult pierdut. Apoi, cu inima bătând puternic, o luă pe drumul ce ducea spre poarta de sud.
Intrarea în curtea interioară a castelului nu-i puse probleme. Ea reuşi să se strecoare în momentul în care ieşea o bandă de muzicanţi. În Sala Mare a castelului, servitorii făceau curăţenie. Smulse o lumânare şi începu să
urce
scările.
Când ajunse în camera ei, încuie uşa şi se lipi cu spatele de ea. Acum, când primejdia trecuse, începu să-şi simtă
hainele ude şi picioarele îngheţate. Se grăbi să-şi scoată
hainele ude şi îmbrăcă o cămaşă de mătase. Părul i se răspândise într-o dezordine totală. Şi-l dădu la o parte de pe faţă şi-l prinse cu ace. Când puse pistolul la loc în sertar, simţi că ceva nu e în ordine. Înţepeni, dar nu încercă să se întoarcă.
— Deci tu ai fost, Catalina, auzi ea vocea lui Marcus.
160
CAPITOLUL 20
Rămase uimită, incapabilă să scoată vreun sunet, întrebându-se cum ajunsese Marcus în camera ei. Îl auzise şi îl văzuse afară, galopând în urma câinilor. Cum de ajunsese aici înaintea ei?
Marcus se ridică şi statura lui o făcu să simtă dezavantajul de a fi femeie. Ochii lui exprimau furie şi dispreţ. Cu toate că
vorbea pe un ton măsurat, Catherine ştia că e furios.
— Mi-am lăsat grăjdarii să urmărească hoţul şi am venit aici ca să mă conving că eşti în siguranţă. Am vrut să mă
asigur că n-ai păţit nimic, pentru că, acum o oră, s-a tras asupra mea. Nu mi-am imaginat că tu ai făcut-o. Făcu o pauză: tu ai fost Catalina, nu?
Marcus şi-ar fi dorit ca ea să nege. Chiar şi acum, când ştia adevărul, era dispus s-o asculte şi să accepte orice explicaţie plauzibilă pe care ea i-ar fi oferit-o.
Catherine stătea în faţa lui ca o figurină de porţelan, cu faţa albă, cu privirea inexpresivă. Marcus îşi strânse pumnii şi se simţi trădat. Ar fi vrut s-o facă bucăţi.
În sfârşit îşi explica starea de confuzie cu care se confrunta atunci când încerca s-o separe pe Catherine de Catalina. Acum ştia adevărul. Fata aceasta îşi bătuse joc de el în Spania sub numele de Catalina, apoi în Anglia. În naivitatea lui, încercase s-o convingă să joace rolul soţiei sale. Asta ar fi trebuit să-l înfurie şi mai mult. Totul se făcuse cu ajutorul lui. Când făcu un pas spre ea, fata ieşi din starea aceea de amorţeală.
— Marcus, ascultă-mă, strigă ea dându-se un pas înapoi.
Trebuie să înţelegi că El Grande şi Catalina nu reprezintă o ameninţare pentru tine. Suntem de atâta timp împreună.
Dacă aş fi vrut, aş fi făcut-o de mult.
— Dar erai pe punctul de a mă ucide în seara asta.
— Am tras peste capul tău, ca să te previn.
— Unde te duceai? Ce voiai să faci? Unde este El Grande?
Cine eşti şi ce vrei de la mine?
161
Catherine se simţi încolţită. Din instinct, îi susţinu privirea şi spuse repede:
