— Sunt Catherine Courtnay. Am lucrat ca spion britanic în Spania, Catalina a fost doar un rol pe care l-am jucat. El Grande nu este fratele meu.
Marcus nu păru şocat de vorbele ei, dar când făcu un pas spre ea, Catherine strigă:
— Te rog, lasă-mă să-ţi explic!
— Ai putea s-o faci, spunându-mi ce complici ai.
— Complicele meu nu este aici. Se află la mănăstirea Marston.
— El Grande este preot? întrebă el nevenindu-i să creadă.
— A fost preot, înainte ca francezii să invadeze Spania.
Acum este mirean şi locuieşte la mănăstirea de călugări.
— Atunci cu cine trebuia să te întâlneşti în seara asta?
— Cu nimeni. Nu aveam astâmpăr. M-am dus la grajduri şi l-am găsit pe andaluz priponit acolo. N-am rezistat şi am plecat la plimbare.
Marcus trase aer în piept.
— Nu ştiu dacă să te cred sau nu. Începe cu începutul şi explică-mi ce naiba se întâmplă. Dă-i drumul. Vreau să ştiu cum ai ajuns să te implici în toate astea.
Catherine simţi primejdia. Marcus aflase că ea era Catalina, ştia despre El Grande, dar atât. Ea nu intenţiona să-l implice şi pe maiorul Carruthers, şi nici să-i spună că
lucra pentru Serviciul Britanic de Informaţii.
— Cineva i-a ucis pe toţi soldaţii britanici, zise ea. Eu şi El Grande am crezut că suntem suspecţi de aceste crime. Când mi-ai cerut să joc rolul Catalinei, am considerat că avem şansa să descoperim ce pui la cale.
Explicaţiile ei scârţâiau, aveau prea multe întoarceri în timp. Marcus o întrerupse şi, în câteva minute, află tot ceea ce voia să afle. Era clar că îi aştepta o noapte lungă, pentru că în timp ce discutau, el mai puse de câteva ori cărbuni pe foc.
— De ce naiba nu mi s-a spus adevărul de la început?
întrebă el.
Catherine înghiţi în sec.
162
— N-am avut nicio confirmare că ai fost atacat la Londra.
Tu erai primul suspect. De aceea nu ţi-am putut spune adevărul.
După un moment de tăcere, Marcus spuse:
— Hai să uităm asta! Să ne întoarcem la vremea când eram în Spania. De ce m-ai obligat să te iau de nevastă? De ce m-ai acuzat că am vrut să te violez?
Se aplecă deasupra ei, aşteptând răspunsul:
— Am auzit doi soldaţi vorbind despre tine. Atunci am aflat că nu eşti un simplu căpitan, aşa cum spuneai, ci conte de Wrotham. Mi s-a părut că te jucai cu sentimentele mele.
Catherine nu avea de gând să-i pomenească despre Amy.
Marcus izbucni:
— Nu mă minţi! Nici tu nu erai ceea ce păreai. Când ai auzit că sunt conte, te-ai hotărât să beneficiezi de titlul şi bogăţia mea.
Catherine reacţionă, împingându-l pe Marcus. Apoi deschise uşa dulapului de stejar de unde îşi scoase un halat mai gros pe care îl îmbrăcă. În momentul în care se întoarse spre el, ochii ei aruncau flăcări.
— Ascultă-mă bine, Marcus Lytton, toţi banii de pe lume nu mă pot convinge să mă mărit cu tine. Când am aflat că
eşti contele de Wrotham şi că ţi-ai bătut joc de mine, am vrut să-ţi plătesc cu aceeaşi monedă. Am crezut că vei anula căsătoria imediat. Nici n-am crezut că acea căsătorie a fost legală. Mi-am dat seama cât de greu îmi va fi să divorţez abia când m-am întors în Anglia.
Marcus o prinse de braţ şi o întoarse spre el:
— Eşti soţia mea, spuse el, şi m-ai ţinut la distanţă atâtea luni, amintindu-mi mereu că sunt un bărbat însurat. La naiba, Cat, eşti soţia mea. Puteam să te am oricând.
Asta îl revolta cel mai mult. În timp ce el trecuse prin chinurile iadului, din cauza dorinţelor nesatisfăcute, ea îşi bătuse joc de el. O lăsase să-şi impună regulile, şi-şi bătuse joc de el.
— Călăreşti la fel de bine ca un poliţist, zise el. Te-am văzut cu ochii mei, alergai ca gândul.
Marcus părea că-şi pierde controlul, ceea ce o sperie.
163
El respiră adânc şi spuse:
— Am văzut că eşti şi o bună trăgătoare.
