Catherine n-ar fi avut curajul să-l călărească pe andaluz. În orice caz, ea nu-şi putea dezvălui identitatea până când maiorul Carruthers nu-i dădea voie. O cuprinseră din nou vechile îndoieli şi nu mai simţi decât nevoia de a scăpa de urmăritori.
Charon o luă spre zona împădurită şi Catherine îşi reaminti traseul pe care trebuia să-l urmeze. În partea de nord a castelului erau nişte stânci care duceau spre o pantă
aproape perpendiculară. Pentru a ocoli stâncile trebuia să
treacă prin pădure şi prin zona de mlaştini şi dealurile abrupte în care putea fi uşor reperată pentru că acolo nu se aflau decât tufişuri. Aproape de castel curgea un râuleţ. Dacă
reuşea să treacă podul de lemn, era scăpată.
Sări peste un zid mic din piatră şi intră în pădure. Din păcate, copacii erau desfrunziţi. Drumul era accidentat şi Catherine îl lăsă pe Charon la pas, conştientă de prezenţa urmăritorilor. Era o cursă sălbatică, incitantă. Când ajunse la marginea păduricii ea înfrână calul, cu speranţa că
urmăritorii înconjuraseră stâncile şi se aflau de cealaltă parte a castelului. De aici, drumul trecea peste mlaştini şi prin tufişuri. Înainte ca ea să-şi impulsioneze armăsarul, aerul nopţii fu despicat de mârâitul unui animal de pradă.
Catherine ţipă. Charon se poticni şi pufăi speriat.
— Opreşte! se auzi vocea lui Marcus, de undeva din dreapta. N-ai ce mai face.
Gândul că va fi descoperită o făcu pe Catherine să se 157
năpustească înainte. Calul ţâşni de sub copaci ca o săgeată
scăpată dintr-un arc. În spate, auzi nişte înjurături şi pe Marcus dând noi ordine. Catherine se ghemui în şa. Noaptea şi umbrele ei o învăluiră.
Când Charon sări un şanţ, un glonţ îi şuieră pe lângă cap.
Calul se poticni şi o aruncă pe Catherine din şa. Încercă să
se ridice, dar căzu la loc. Charon o luă la fugă ca un iepure, urmărit de Marcus şi de însoţitorii lui.
Pe Catherine o durea tot corpul, dar nu era rănită. Trase aer în piept, se ridică în genunchi şi rămase o vreme aşa, încercând să-şi recapete respiraţia. Auzi o bufniţă, trosni o creangă, apoi o fiinţă, ceva mic, trecu pe lângă ea. După
câteva minute încercă din nou să se ridice. Se afla într-un luminiş. Încercarea nereuşită o făcu să izbucnească într-un râs nervos. O, Doamne, nu era momentul să cedeze nervos.
Ca partizan, în Spania, trecuse prin momente mult mai grele.
Partizanii nu intrau în panică niciodată. Se regrupau şi plecau mai departe.
El Grande o învăţase că un soldat trebuia să aibă grijă în primul rând de armele sale. Duse mâna la pistol, se ridică şi porni şchiopătând spre cel mai apropiat copac. O dată ajunsă
acolo, se aşeză pe un tufiş de ienupăr şi se propti cu spatele de un buştean căzut. Acum, când începuse să gândească
precum un partizan, se simţea mai bine. Dintr-un buzunar interior al pelerinei scoase o pungă cu bile de oţel şi praf de puşcă. El Grande o învăţase cum să reîncarce rapid pistolul şi să tragă trei gloanţe pe minut. Ştia atât de bine toate operaţiile încât putea să le facă şi cu ochii închişi.
Ţinu pistolul şi bilele în mâna stângă şi turnă pulberea în butoiaş cu dreapta. După ce introduse bila, dădu drumul tijei de oţel de sub butoiaş, readuse bila o dată, de două ori, apoi înlocui vergeaua înainte de a trage piedica armei. Puţină
pulbere pusă în sertar era tot ce trebuia pentru a încărca arma.
Luă pistolul cu dreapta şi îl privi câteva momente. Nu intenţiona să-l folosească împotriva lui Marcus, ci pentru a se apăra, dacă va fi încolţită. Se simţi cuprinsă de un tremur 158
ciudat. În încercarea ei disperată de a-şi recăpăta libertatea, nu se gândise ce motive avea Marcus să călărească noaptea.
Îi trecură prin minte tot felul de idei, care mai de care mai ciudate. Încercă să gândească raţional. Era cert că Marcus nu-i întinsese o cursă, pentru că nu ştia de plecarea ei. Dacă
se va întoarce la timp la castel, înainte de a i se descoperi lipsa, el nu va bănui nimic.
Încurajată de acest gând, o porni la drum printre copaci.
Încercă să se grăbească, dar picioarele n-o mai ajutau.
Copacii se mai răriră şi ea se opri. Din acest punct drumul cobora spre podul de lemn care trecea peste râuleţ. Staulele şi grajdurile se aflau mult în urmă şi ea nu avea cum să le mai vadă. Se hotărî să treacă podul, dar auzi un zgomot care părea să vină din adâncurile pădurii. Ciuli urechile.
Zgomotul se apropia şi îşi dădu seama că era făcut de ogari.
Marcus îi pusese pe urmele ei. Nu putea trece podul. Trebuia să facă în aşa fel încât ogarii să-i piardă urma. Avea o singură soluţie. Îşi ridică fustele şi porni spre râu. Intră până
la genunchi în apa rece. O luă spre pod. Auzi voci şi zgomot de copite. Se adăposti sub pod, luând în braţe un pilon şi strângând din dinţi ca să nu-i mai clănţăne.
— Ce naiba faci aici? auzi ea o voce. Era Harley, unul dintre grăjdarii lui Marcus.
Grăjdarul şef, Kenyon, îi răspunse:
— Înălţimea sa a dat drumul ogarilor să prindă hoţul.
— Hoţul? zise Harley. N-a fost niciun hoţ. A fost domnul Penniston, beat ca de obicei.
— Domnul Penniston n-ar fi tras în fratele său.
— Dar era beat... I-au găsit calul, nu?
