Trebuia să plece.
Se duse la fereastră şi privi afară. Peste întinderea de apă, luminile oraşului păreau că-i fac cu ochiul. Tânjea să iasă la plimbare cu Vixen şi să simtă vântul răsfirându-i pletele.
Fusese prea mult timp prizoniera rolului pe care-l juca.
Încercase să afle tot ce se putea afla în timpul cât hoinărise pe metereze. Niciunul dintre bărbaţi nu avusese un alibi, nici măcar Tristram. Capelanul plecase la căpătâiul unui muribund. Bărbaţii care plecaseră la vânătoare se despărţiseră, iar Marcus şi David nu întâlniseră pe nimeni altcineva.
Se întrebase dacă nu cumva fuseseră implicaţi servitorii, dar toţi lucrau de mult la castel. Nu putea suspecta pe nimeni. În afară de Marcus şi de ea, nimeni nu pusese vreodată piciorul în Spania, sau dacă o făcuseră, niciunul nu recunoştea. Deci, cine ar fi vrut să-i facă ei rău, în afară de Marcus?
Se aşeză pe pat să-şi limpezească gândurile. Probabil că
aţipise chiar, pentru că se trezi cu mintea limpede. Ştia ce are de făcut. Trebuia să găsească o scuză pentru a pleca la Londra ca să discute cu Carruthers. Trebuia să afle tot ce ştia acesta despre Marcus. Îl va chema şi pe El Grande. Toţi trebuiau să pună cărţile pe masă. Ea le va spune despre accident. Apoi îi va mărturisi lui Marcus că ea era Catalina şi va decide ce va face în continuare.
Se ridică şi se duse la fereastră. Rămase acolo privind în întuneric. Simţi cum îşi recapătă forţele şi puterea de decizie.
Reveni de la fereastră şi începu să se îmbrace.
Marcus trase de hăţuri, calul se ridică pe picioarele din spate şi când simţi pintenii zvâcni înainte. Trecură gardul în plină viteză, fără a ţine seama că se lăsase întunericul Marcus cunoştea însă fiecare piatră, fiecare stâncă sau crăpătură, fiecare ungher, fiecare lespede. El şi Tarquin trecuseră de multe ori pe aici.
Când ajunseră pe o creastă, armăsarul se întoarse spre stânga şi descrise un cerc. Atins uşor, el ridică capul şi se 152
opri. Marcus privi valea. Pe o parte se vedeau luminile oraşului, iar pe cealaltă castelul. Drumul în coborâre trecea peste podul de piatră de peste Avon, apoi prin păduri dese şi ferme. În spatele lor se aflau mlaştinile. Toate acestea erau domeniul lui, casa lui. Se simţea bine privindu-le.
Doi însoţitori îl aşteptau. Îi salută. Aceştia se obișnuiseră
cu preferinţa ciudată a lui Marcus de a călări pe întuneric.
Marcus îşi zise că probabil îl consideră cam nesăbuit şi poate că aveau dreptate. Simţea nevoia de a obosi înainte de culcare, ca să nu rămână treaz toată noaptea. Treaz. Fără
odihnă. Ardea de o dorinţă nesatisfăcută – o stare neobişnuită pentru un bărbat care ştia să obţină totul de la o femeie.
Îşi dădea seama că putea s-o aibă pe Catherine. Dar nu asta îşi dorea. Nu voia s-o seducă, ci s-o determine să vină
spre el, fără regrete. Dacă ar găsi-o pe Catalina, ar divorţa.
Cat ştia asta, dar până atunci n-ar fi acceptat un bărbat căsătorit.
Sentimentul acesta de frustrare îl făcuse dur, distant. Îl înfuriase articolul ei referitor la Penn; gândindu-se mai bine, realizase că de fapt se temuse să nu devină şi el subiect de discuţie. Nu-i păsa prea mult de felul în care îl aprecia ea pe Penn, atâta timp cât îl vedea pe el, Marcus Lytton, ca pe un bărbat adevărat.
Felul în care reacţionase Catherine în timpul valsului îi demonstrase că nu se înşelase în privinţa ei. Aproape că
făcuseră dragoste sub privirile a zeci de persoane. Fata fusese ca un fulg în braţele lui, se pliase şi îi răspunsese la fiecare mişcare. El nu se mai gândise la dansul lor, ci la felul în care ar fi putut face dragoste, şi Cat îşi dăduse seama.
Atmosfera din jurul lor era încărcată de sexualitate. Pentru o clipă se simţise transportat în acea încăpere de la mănăstirea din Spania. Îşi amintise cum Catalina se oprise la mijlocul unei fraze când el nu-şi mai controlase privirile, pentru ca apoi să fugă din încăpere.
Îl deranja faptul că uneori le confunda pe Catherine şi Catalina. Cele două femei treziseră acea pornire primitivă a fiinţei lui, făcându-l să dorească să întindă mâna şi să-şi ia 153
ceea ce voia. Poate că nu era cel mai moral bărbat din lume, dar respecta un cod al onoarei. Asta le deosebea şi pe cele două femei. Una avea onoare, cealaltă era doar o profitoare.
Gândul la Catalina îi trezi furia. Nu mai avea răbdare.
Trecuse mai bine de o lună de când o introdusese pe Cat în societate, la Londra şi apoi la Wrotham, dar nici Catalina şi nici El Grande nu încercaseră să ia legătura cu el.
Sosise momentul să treacă la următorul pas din planul lui.
Catherine trebuia să-şi ceară drepturile de la El Grande. Nu ştia încă cum, dar îşi va consulta avocaţii. Dacă nici astfel nu-i va forţa pe Catalina şi El Grande să iasă la lumină, nu-şi dădea seama ce mai putea face.
Se bucură de aerul rece care îi răvăşea părul. Tarquin muşca din zăbale şi zbura ca vântul. Marcus începu să râdă
şi slăbi frâul; calul ţâşni înainte. Însoţitorii lui scăpară o înjurătură şi o porniră după el.
CAPITOLUL 19
Catherine părăsi castelul fără să întâmpine vreo dificultate. Lumea intra şi ieşea; erau mulţi comercianţi şi servitori. Hainele pe care le purta o făcură să treacă
neobservată, mai ales că gluga de la pelerină îi acoperea faţa.
Dădu de bucluc doar la grajduri. Se aşteptase să fie întuneric, dar când dădu colţul clădirii în formă de U, descoperi că felinarele fuseseră aprinse şi că în curte trei oameni se certau lângă un cal priponit. Îi recunoscu pe Tristram şi pe Penn; cel de-al treilea era îmbrăcat în uniforma de la Wrotham – probabil era un lacheu. Catherine se lipi de peretele unui adăpost. În timp ce se gândea cum să
procedeze, Penn se prăbuşi, iar Tristram şi lacheul îl ajutară
să se ridice. Penn se îmbătase din nou.
— Nu vreau să mă duc la culcare, strigă Penn, încercând să se elibereze. Vreau să mă duc în sat. Nu mai am băutură, dracu' să vă ia! Trebuie să mai iau o sticlă. Smollet, să te ia naiba de informator. O să-ţi arăt eu ţie.
— Bine, domnule, zise lacheul cu respect.
154
