Tristram era furios.
— Ar trebui să-i mulţumeşti că nu te-a lăsat să pleci călare. O să-ţi rupi gâtul într-o zi.
Sprijinit de Tristram şi de lacheu, Penn fu scos din curte.
Catherine se întoarse, dădu colţul şi aşteptă. Cearta dintre Penn şi Tristram stârnise câinii. Când bărbaţii ajunseră la staule, ogarii începură să latre şi să sară pe garduri, de parcă
ar fi vrut să scape.
Catherine rămase nemişcată, cu inima bătând să-i spargă
pieptul. Apoi se furişă cu prudenţă spre curtea unde era priponit calul.
La apropierea ei, animalul ridică capul. Era un cal negru, lucios cu urechile drepte şi nările fremătânde. Avea ochii mari, negri şi curioşi. Lui Catherine i se păru că acesta o cântărea din priviri, la fel cum făcuse şi ea cu el.
— Frumosule, îi şopti ea, tu eşti Charon al lui Tristram, nu? Andaluzul. Eşti chiar atât de bun precum se spune?
Când îşi trecu mâna peste coama lui bogată, calul necheză
încet. Catherine verifică chinga, privi repede în jur şi se săltă
în şaua bărbătească. Apăsă încet coastele calului cu genunchii şi acesta porni. Ieşiră din zona luminată şi dispărură în beznă. În urma lor, câinii continuau să latre. Va mai trece ceva timp până să se întoarcă Smollet ca să verifice calul lui Tristram. Când va constata lipsa lui Charon, îşi va închipui că s-a speriat de lătratul câinilor şi a luat-o razna.
La întoarcere, va lăsa calul liber şi grăjdarul va crede că
animalul s-a întors singur.
Când ajunse pe câmpul de lângă apă, trase de hăţuri şi întoarse calul. Acesta se ridică în două picioare. Un vânt uşor unduia suprafaţa apei, aerul era curat şi proaspăt. În depărtare văzu luminile satului. Charon deveni neliniştit şi muşcă zăbala când ea încercă să-l înfrâneze. Catherine avu impresia că îi transmitea să nu se teamă, deoarece el era destul de curajos pentru amândoi.
Fata începu să râdă şi simţi cum îi vine inima la loc. Nu mai urcase până atunci pe un cal de talia lui Charon.
Musculatura calului se încordă şi fata simţi că îi aşteaptă
comenzile. Era la ordinele ei. Cum putea ea să reziste unei 155
asemenea tentaţii?
Slăbi frâul şi îl lăsă pe armăsar să-şi ridice capul. Acesta fu încântat, cel puţin aşa i se păru lui Catherine, apoi se cabră şi păru că dansează, după care porni în galop şi Catherine avu senzaţia că zbura peste pajişti, ca rândunelele.
Catherine îşi zise că armăsarul cunoştea bine drumurile pe care le avea de străbătut. Probabil că le făcuse de multe ori cu Tristram. Dacă ar fi fost calul lui Penn, ar fi dus-o probabil la Black Boar, în Wrotham, şi ar fi lăsat-o la uşa cârciumii.
Îi veni în minte scena penibilă la care asistase. Penn avea nevoie de ajutor, dar ea nu ştia cum să i-l dea. Tatăl ei renunţase la băutură când una dintre pacientele lui, o tânără, murise. Nu fusese vina lui, dar el se învinuise de moartea fetei. Din acel moment alcoolul dispăruse din casă.
Din întuneric o umbră apăru brusc. Instinctiv, strânse hăţurile şi atinse calul cu călcâiele. Charon se crispă, apoi ţâşni.
— La naiba! Un gard! zise Catherine şi începu să râdă
nervos. Când Charon ateriză în siguranţă de partea cealaltă, ea trase tare de hăţuri şi se întoarse să vadă obstacolul pe care de-abia îl trecuse.
Cu toate că era întuneric, lumina lunii îi permitea să
distingă contururile şi umbrele. Constată că lăsaseră în urmă
drumul şi că se aflau pe un altul, paralel. Era evident că
Tristram şi calul lui preferau drumul cu obstacole.
Îl bătu încet pe Charon pe gât.
— Asta o să-mi fie învăţătură de minte. Nu este bine să te laşi condus de un cal, mai ales dacă acestuia îi plac obstacolele.
Charon îşi ciuli urechile de parcă s-ar fi căznit să înţeleagă
ce spunea Cat. Apoi necheză şi o luă spre râu. Catherine zări două căprioare. Nu avea timp să se bucure de prezenţa lor; cineva le stârnise. Din întuneric apărură siluetele a trei călăreţi. Catherine reacţionă rapid: duse mâna la pistol şi-l scoase din buzunar.
— Cine este acolo? întrebă o voce de bărbat şi ea îl recunoscu pe Marcus.
156
Trase hăţurile lui Charon pentru a-l întoarce. Totul se derulă cu repeziciune. Auzi împuşcătura unui pistol, apoi pietrele şi pământul loviră copitele calului care se ridică în două picioare, cât pe ce s-o arunce pe Catherine din şa, după
care făcu un salt înainte la îndemnul ei. Unul dintre călăreţi încercă s-o prindă, şi Catherine trase un foc de avertisment peste capul lui.
— Kenyon, Harley! Împrăştiaţi-vă! le strigă Marcus.
Cathertne se lăsă purtată de instinct. Ea ştia că Marcus o va prinde în cele din urmă.
Era mai bine să se întoarcă la castel înainte ca Marcus s-o recunoască. Dacă dădea greş, el va şti că ea este Catalina.
