Robert îi zâmbi ca de obicei:
— Hai să mâncăm acum, în trăsură, iar când ajungem în Chelsea să ne plimbăm puţin.
145
— Să ne plimbăm? Pe vremea asta?
— Cerul pare a se limpezi. Amy, cu puţină credinţă, poţi muta şi munţii din loc. Ai încredere în mine.
De astă dată, Robert se înşelase. În Chelsea ploua.
— Ţi-am spus eu, zise Amy, încercând să-l necăjească.
Robert o trase jos din trăsură, cu toate protestele ei.
— O să ne plimbăm puţin.
Se plimbară prin ploaie şi Amy se bucură din toată fiinţa ei. Se amuzau de orice le ieşea în cale, totul li se părea minunat.
— Suntem doi nebuni, zise Amy, râzând.
— Nu, suntem doar îndrăgostiţi.
Amy deveni brusc serioasă:
— O, Robert, ce bine ar fi să fie totul atât de simplu.
În clipa aceea, o voce de bărbat strigă:
— Ea e. V-am spus eu că e Amy. Amy! Nu mă mai ţii minte? Patru tineri foarte eleganţi coborâseră gălăgioşi dintr-o trăsură. Petrecuseră toată noaptea şi acum se întorceau spre casă.
— Nu-ţi aduci aminte de mine, Amy? Sunt Harry Simpson.
Vărul meu m-a adus odată la o petrecere la tine. Bărbatul sughiţă: De ce nu vii cu noi să ne amintim puţin de vremurile trecute?
Propunerea tânărului fu susţinută zgomotos de tovarăşii lui. Doi dintre ei începură s-o tragă spre trăsură.
— Lăsaţi-o în pace! strigă El Grande.
— Dumnezeule! exclamă Simpson, privindu-l de sus până
jos pe El Grande şi observând îmbrăcămintea sărăcăcioasă, care în mod sigur nu era creaţia unui croitor londonez. Cine eşti? Vreun lacheu? Vezi-ţi de drum, omule, ca să nu scot cravaşa!
Amy se luptă şi protestă cu curaj. Ştia cum să se descurce cu indivizii aceia care băuseră cam mult. Se împiedică, iar când fu ridicată în picioare, începu să ţipe.
El Grande se năpusti asupra tânărului şi se rostogoliră la pământ. Pumnul lui îi zdrobi lui Simpson nasul, şi sângele țâșni împroşcându-i pe amândoi. Urmă o clipă de tăcere, apoi Amy fu dată la o parte şi cei trei bărbaţi se repeziră la El 146
Grande. Unul dintre ei începu să-l lovească cu bastonul. Un altul îl atacă din lateral.
Amy ţipă şi sări în apărarea lui, dar o lovitură puternică o trimise la pământ. Ţipând cât putea de tare, ea se ridică şi sări din nou asupra lor. Unul dintre bărbaţi o imobiliză, iar ceilalţi îl ridicară pe El Grande. În timp ce ea urmărea scena, şocată, ceilalţi începură să-l lovească puternic cu pumnii.
Totul dură doar câteva secunde, dar lui Amy i se părură o veşnicie. Când îi dădură drumul, el căzu întâi în genunchi, apoi se prăvăli pe spate. Amy îşi reveni.
— O să plătiţi pentru asta, strigă ea. Pe tine te cunosc, Harry Simpson. O să vedem ce-o să spună legea.
— Care lege? îi strigă acesta dispreţuitor. Ce lege ţi-ar da ţie câştig de cauză? Nu eşti decât o târfă bătrână.
În acel moment apăru o trăsură din care coborî un bărbat ce se precipita spre ei. În mână avea un pistol. Cei care-l atacaseră pe El Grande o luară la fugă spre trăsura lor. Amy porni după ei, dar nu-i ajunse.
— Sălbaticilor! N-o să scăpaţi aşa uşor! Vă jur!
— Târfă bătrână, strigă din nou unul dintre ei. Târfă
bătrână, târfă bătrână, târfă bătrână! strigară toţi în cor, în vreme ce trăsura dispăru pe Chelsea Road.
Suspinând, ea se îndreptă şi îngenunche lângă Robert.
Omul care le sărise în ajutor îl cercetase deja.
— Nu are răni grave, zise el. Cred că nici oase rupte. Apoi, o privi pe Amy: Sunteţi cumva Amy Spencer?
Cu privirea aţintită asupra lui El Grande, ea încuviinţă
dând din cap. Robert avea faţa plină de sânge şi de noroi.
Ploaia încetase, dar Amy nici nu observase. Găsi o batistă cu care începu să-i cureţe faţa. Când el deschise ochii şi o privi, Amy începu să plângă cu sughiţuri. Îşi reproșa tot ce se întâmplase. Ştiuse că se juca cu focul, dar la aşa ceva nu se aşteptase. Dacă trebuia să plătească un preţ, era gata s-o facă. Dar nu în felul acesta. Se simţi pustiită şi pângărită.
Târfă bătrână. Aceste cuvinte îi reveneau mereu în minte. Era clar că trăise într-o lume în care predomina prostia şi acesta era rezultatul. Trebuia să vegheze ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple niciodată.
