ducă şi la uciderea lui. Îndată ce ea raporta preotului, sarcina ei s-ar fi terminat. Nu o interesa ce consecinţe ar fi avut asta asupra lui Marcus.
— Ce s-a întâmplat, copila mea?
Vocea preotului o aduse la realitate. Îl privi speriată. Ştia ce aştepta de la ea. Logică. Deducție. Să ajungă la o soluţie corectă. Dar când era vorba de Marcus, logica devenea imposibilă. Ea nu putea accepta ideea că Marcus este criminalul. Ar fi fost capabilă să-şi rişte viaţa pentru a demonstra asta.
— Nu am nimic de raportat, zise ea.
141
Se lăsă un moment de tăcere.
— Asta este tot ce ai de spus?
Dacă în locul preotului ar fi fos t El Grande, altfel ar fi stat lucrurile. El nu era ca maiorul Carruthers. Ar fi pătruns în esenţa faptelor, ar fi înţeles de ce nu putea ea să-l învinuiască pe Marcus. Altcineva fusese în spatele acestui atentat asupra ei. Cu El Grande s-ar fi putut sfătui cum să
procedeze ca să demaşte criminalul.
Îi veniră câteva nume în minte, dar le elimină. Nu putea să
creadă că vreun membru al familiei lui Marcus ar vrea s-o ucidă. Atunci, cine?
— Copilă, spuse preotul, făcând o pauză, timp în care Catherine reveni la realitate.
— Nu am nimic de spus, preciză ea.
CAPITOLUL 17
Pentru Amy Spencer era mult prea devreme; ea nu se trezea înainte de ora prânzului. De fapt, niciuna dintre prietenele ei nu se trezea atât de devreme. Dar de astă dată, se sculase cu noaptea în cap, îşi puse o haină şi o bonetă
simplă, pentru a trece neobservată prin oraş, alături de bărbatul care îi schimbase viaţa. Nu mai dăduse nicio petrecere de multă vreme. Se ducea tot mai rar la teatru.
Popularitatea ei era în scădere, dar nu-i păsa de asta.
Privi pe fereastră şi constată că ploua. Poate că Robert nu va veni, îşi spuse ea. De fapt, ar fi fost mai bine să nu vină!
Între ei doi nu trebuia să se înfiripe nimic. Îi repeta şi lui această părere, de câte ori i se ivea ocazia. Era prea bătrână
pentru el şi avea prea multă experienţă, iar viaţa o obosise foarte tare. Şi, pe lângă toate astea, Robert era spaniol, nu irlandez cum crezuse ea. Existau prea multe deosebiri între ei. Mai precis, nu aveau nimic în comun. Şi atunci, de ce naiba mai ieşea cu el? Din toată prietenia asta ea va ieşi cu inima frântă, rănită de moarte.
Ei şi? El o făcuse să-şi dea seama că mai are inimă. Robert o făcea să se simtă, dacă nu tânără, cel puţin neîntinată de 142
murdăria vieţii. Îi spusese că ar vrea să se întoarcă în Spania, să trăiască acolo. Asta ar fi fost cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face, dar până atunci se bucurau de clipele pe care le puteau petrece împreună.
De obicei, Amy Spencer nu gândea aşa. Ce naiba o apucase?
Domnişoara Collyer deschise uşa:
— A venit, zise ea timidă ca o şcolăriţă. Nu era singura care-şi pierdea cumpătul când îl vedea pe Robert.
Amy cunoscuse mulţi bărbaţi frumoşi, dar niciunul nu arăta ca Robert. Desigur, frumuseţea nu însemna totul. Ea ştia mai bine decât oricine că frumuseţea nu aduce întotdeauna fericire. De fapt, pe ea o atrăgea felul lui de a fi.
Câteodată avea impresia că Robert ştia mai multe despre viaţă decât ea.
— Am crezut că mergem la picnic, zise el şi, înainte ca Amy să-şi pună mănuşile, îi sărută încheietura mâinii.
Acest sărut nevinovat o înfioră. Dumnezeule, se juca cu focul de astă dată. Nu-i păsa dacă se ardea, ea se străduise să-l lase să plece neîntinat în Spania. Îi zâmbi:
— N-ai observat? Plouă cu găleata.
El începu să râdă.
— Voi, englezii, aveţi un mod foarte plastic de a vă
exprima. Ai vrut să spui că plouă torenţial, nu?
— Da. Deci cum să mai mergem la picnic?
— Ai încredere în mine, Amy. Ştiu ce fac.
Bărbatul acesta reuşea să transforme o discuţie obişnuită
în ceva intim.
— Hai să nu mai vorbim despre asta, acum. Să ne bucurăm de cele câteva ore pe care le vom petrece împreună.
Ieşiră pe uşă, ţinându-se de mână.
— Am închiriat o trăsură care să ne ducă în Chelsea, să
