— Marcus, strigă ea. Nu scriam despre Penn. Scriam despre alcoolici în general.
— Nu minţi. I-ai notat numele aici, pe hârtiile astea.
— Nu scriam nimic despre Penn.
— Dar îl foloseai ca exemplu.
El se mai uită o dată la hârtiile pe care le avea în mână şi i le aruncă pe masă. Apoi părăsi repede încăperea.
Catherine era bulversată. Marcus n-o mai tratase niciodată
astfel. Nu înţelesese. Ei îi păsa de oameni, de toţi oamenii.
Tocmai din cauza asta se hotărâse să devină scriitoare. Poate că nu avea cum să schimbe lucrurile prea mult, dar nu putea rămâne doar o spectatoare la durerile oamenilor.
Rămase cu privirea aţintită asupra cărbunilor care ardeau în şemineu şi-şi spuse că n-ar trebui să-i pese atât de mult de ce credea Marcus.
CAPITOLUL 16
Trecuse o săptămână. Catherine se plimba pe meterezele din partea de sud a cetăţii. Îi plăcea să-şi petreacă timpul aici, când nu era nimeni care să-i ţină companie. Dis-de-dimineaţă, Marcus şi David plecaseră cu alţi prieteni la vânătoare; Tristram învăţa, iar despre Penn nu ştia nimic.
Samantha şi Helen călăreau pe undeva în zona mlăştinoasă.
De obicei, Catherine era însoţită de cineva care îi asigura paza, dar de astă dată Marcus fu şi el de acord că nu trebuia să exagereze, pentru a nu-i pune pe gânduri pe cei din jur.
Brusc i se păru că soarele a intrat după un nor şi îşi ridică
privirea surprinsă. Constată că se înşelase. Cu toate că
toamna era pe sfârşite, în ultimele zile vremea fusese bună.
Brusc, norii negri se adunară deasupra capului ei. În depărtare se auziră împuşcături şi ea presupuse că veneau de la armele celor care plecaseră la vânătoare.
Se sprijini cu coatele de un crenel. Cât putea cuprinde cu 137
ochii, toate pământurile îi aparţineau lui Marcus. Timp de câteva secole, locuitorii din Wrotham îşi plătiseră dările către lorzii Wrotham. Devenise conştientă de averea imensă a lui Marcus abia după ce sosise aici. Ea îl cunoscuse ca soldat, apoi ca pe un ticălos fără scrupule şi ca pe un desfrânat.
Acum, avea de-a face cu un lord aflat pe propriul lui domeniu.
De la ultima lor ceartă, nu mai avuseseră niciun fel de discuţii. El nu mai venise în camera ei. Se mulţumeau să-şi transmită telegrafic ceea ce aveau de spus. Marcus se purta politicos şi distant când erau singuri şi doar politicos când mai erau şi alţii de faţă. Cu toate că nu voia să recunoască, îi lipsea vechiul Marcus.
Deşi cei din jur sesizaseră că nu aveau o căsnicie fericită, nimeni nu comenta. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui Penn, căruia părea să nu-i pese de nimic. Uneori râdea fără
motiv, alteori se posomora brusc şi căuta prilej de ceartă.
Toţi se simţeau uşuraţi când Penn pleca de acasă cu diverse treburi.
În casă nu mai exista picătură de alcool. Penn nu se plângea, dar toată lumea ştia că-şi procura băutura din alte surse. David Lytton era de părere că Marcus nu reuşise să-i pedepsească decât pe ceilalţi membri ai familiei.
David nu avusese intenţia să stea atât de mult, dar Helen îl rugase să mai rămână. Peste câteva zile urma să aibă loc un bal în onoarea lui Marcus şi a soţiei lui şi Helen dorea ca David să participe. Până la urmă, acesta acceptase.
Catherine îşi zise că, în locul lui, ea ar fi inventat orice, chiar şi un unchi aflat pe moarte, pentru a pleca.
Apoi se gândi că era nedreaptă. Familia lui Marcus nu era atât de rea. Cu timpul, începuse să se simtă atrasă de ei, chiar şi de Penn. De multe ori, ceva din privirea lui îi trezea dorinţa de a-l ajuta. Pe Helen şi pe Samantha le plăcuse de la început: erau dornice să afle cât mai multe despre doamnele din Spania şi de la Londra, despre felul în care se îmbrăcau, despre balurile pe care le dădeau. Cât despre Tristram, acesta devenise admiratorul ei devotat.
În ceea ce-l privea pe Marcus, acesta o considera o 138
aventurieră fără inimă, cu care încheiase o înţelegere. Dacă
ar fi ştiut adevărul, poate că ar fi gândit şi mai rău.
Se simţi frustrată. Maiorul Carruthers n-ar fi fost prea încântat să afle că ea şovăie. De nenumărate ori o atenţionase să nu se implice sentimental. Catherine spera ca maiorul să-şi fi făcut datoria. Cât despre ea, începuse să
creadă că era angrenată într-o vânătoare fără scop.
Brusc, începu să plouă şi Catherine o porni spre poarta care ducea la scara turnului. Era întuneric. Lumina zilei abia de pătrundea prin fantele din perete şi de aceea felinarele din interior rămâneau permanent aprinse. Era ciudat de întuneric. Apoi îşi dădu seama că unul dintre ele nu ardea.
Acest lucru n-o deranja prea mult. Treptele erau destul de abrupte, dar le coborâse de atâtea ori încât nu mai reprezentau o problemă pentru ea.
Când începu să coboare, auzi un zgomot slab, de parcă
cineva intrase pe poarta interioară a cetăţii. De la una din fantele de lumină din perete veni o adiere de vânt şi câţiva stropi de ploaie. Duse automat mâna la buzunarul în care ţinea pistolul.
Trecură câteva minute şi ea nu făcu nicio mişcare. Simţea că se petrece ceva. La început o intrigase acel felinar stins, acum era altceva. Dar ce oare? Apoi începu să înţeleagă.
Uşa avusese balamalele ruginite şi scârţâia atunci când o deschideai. De astă dată, nu făcuse zgomot, de parcă
balamalele ar fi fost unse recent.
