— Îţi accept scuzele, spuse el ironic.
Marcus se sprijini cu umărul de cadrul uşii:
— De când te-ai apucat de băut?
— Ei, lasă asta, Marcus, nu eşti tatăl meu. N-am chef de predicile tale. Şi să ştii că n-am ajuns alcoolic.
— Sunt fratele tău şi mă simt responsabil de ceea ce se întâmplă cu tine.
— Frate vitreg, preciză Penn. Şi de când te simţi tu responsabil? Nu ne-am agreat niciodată. Te-ai folosit de mine pentru a-ţi administra moşiile tale, cât timp ai fost în armată.
Consideri că nu m-am achitat corect de sarcinile mele?
— Ai făcut treabă foarte bună. Dar ce vei face mai departe, Penn? Nu poţi continua aşa. Trebuie să te gândeşti la propria-ţi viaţă. M-am gândit... ce-ar fi să preiei locul acela din Cornwall? Ţi-l voi da ţie. Poţi să faci ce vrei cu el. Cred că
te-ai descurca bine.
— N-am nevoie de mila ta.
Marcus se încruntă:
133
— Nu te-ai aşteptat să mă mai vezi, aşa-i, Penn? Ai crezut c-o să mor în Spania şi tu o să moşteneşti totul.
Penn începu să râdă, apoi se opri brusc.
— Nu mă aşteptam să spui asta. Întinse mâna după
pahar. Ai fi putut măcar să nu mi-o spui în faţă, Marcus.
Marcus înţelese că orice ar face nu ar schimba lucrurile.
Putea să-l laude sau să-l insulte pe Penn, cuvintele lui nu aveau niciun efect.
— Această discuţie nu duce nicăieri, zise el, însă aş vrea să
reţii un singur lucru: nu accept băutura în această casă. O
voi încuia şi cheia va sta la mine. Văzând că Penn nu zice nimic, el continuă: Dacă nu te gândeşti la tine, gândeşte-te cel puţin la mama ta. Nu vezi cât suferă din cauza asta?
— La naiba! Nu sunt alcoolic! Nu sunt. Mă pot lăsa oricând de băutură.
Marcus îl privi lung;
— Eşti sigur?
Penn privi paharul pe care-l ţinea în mână:
— Pot să renunţ oricând.
Când Marcus deschise uşa, rămase fără suflare. Catherine şedea la o măsuţă în faţa şemineului, complet absorbită de ceea ce făcea, ignorând prezenţa bărbatului care o urmărea uimit cum înmoaie peniţa în cerneală. Purta o cămaşă de noapte închisă la culoare, moale, care se mulase pe trupul ei.
Părul, strâns în creştet, îi sublinia delicateţea trăsăturilor. O
clipa avu impresia că o are în faţa ochilor pe Catalina, în ascunzătoarea lui El Grande, din Spania.
Când îşi reveni din uimire, Marcus i se adresă cu blândeţe:
— Ce faci, Cat?
Ea îi răspunse, continuând să scrie:
— Îmi notez impresiile despre casa şi familia ta.
— Ţii un jurnal?
Ea se opri din scris. Apoi, ridică ochii şi-i zâmbi:
— Nu este un jurnal, Marcus. Sunt nişte însemnări. Sunt scriitoare şi obişnuiesc să notez imediat ceea ce mă
impresionează. Cine ştie? Poate voi găsi o sursă de inspiraţie pentru The Journal aici. Te rog, zise ea, invitându-l să se 134
aşeze. Ce voiai să-mi spui?
— Nimic special. O, nu te mai uita aşa la mine. Se presupune că suntem căsătoriţi. Nu crezi că ar trebui să
petrecem câteva ore împreună? Nu voi sta mult.
