Catherine trebui să recunoască faptul că el avea dreptate.
Marcus oftă, apoi îşi întinse picioarele, sprijinindu-şi tălpile de marginea şemineului.
— Îmi cer scuze pentru scena la care ai asistat. Ştiam că
bea, dar acum a devenit şi agresiv. Nu se va mai repeta. Am ordonat să se încuie toată băutura din casă, iar cheia va sta la mine.
— Nu m-am supărat. Mi-a părut rău pentru el.
Marcus sesiză nuanţa de reproş din glasul ei:
— I-am cerut scuze lui Penn pentru afacerea cu iapa de prăsilă pe care o voia David. La naiba, Cat. În fond, eu sunt stăpân aici.
— Iar Penn ştie asta. Nu vreau să te critic, dar...
— Continuă. Ştiu că mai ai multe de spus.
Marcus se uită la însemnările pe care le făcuse Cat. Ea nu-i mai putu vedea expresia feţei, dar vorbele lui o încurajară
să vorbească.
— Nu cred că procedezi corect. L-ai umilit în public, punând servitorii să încuie băutura şi acum el se va încăpăţâna şi mai tare. Până nu va recunoaşte că este alcoolic, nimeni nu-l va ajuta. Poate că dacă ai încerca să te apropii de el, să-i devii prieten, s-ar schimba.
— Cum să fim prieteni, Cat, suntem fraţi.
— E adevărat, dar chiar tu ai recunoscut că nu sunteţi o familie unită. Poate că asta este problema.
Marcus o privi cu severitate. El îşi putea reproşa unele lucruri, dar îl deranja când altcineva făcea asta. Mai cu seamă ea.
— Eşti în casa mea doar de douăzeci şi patru de ore şi ai început deja să-mi dai sfaturi?
— Mi-ai cerut părerea. Şi eu ştiu ce spun. Când un membru al familiei este alcoolic, toţi au de suferit.
Brusc, Marcus o întrebă:
— Spuneai că faci nişte însemnări despre casa şi familia 135
mea? Ce vrei să scrii despre noi?
— Nişte schiţe. Catherine acoperi filele scrise cu palma.
— Aş putea să văd şi eu ce-ai scris?
— Nu permit nimănui să-mi vadă însemnările. Aşteaptă
până le public în The Journal.
Marcus îi ceru pe un ton imperativ:
— Lasă-mă să văd notiţele, Cat.
Ea-şi umezi buzele şi-i spuse:
— Nu sunt complete.
Marcus îi luă paginile şi citi titlul:
„Despre alcoolici”, citi el cu voce tare. Palid la faţă, se ridică şi se aplecă spre ea. Fata se ghemui instinctiv. Dându-şi seama că a speriat-o, Marcus se depărtă puţin şi îi spuse pe un ton apăsat:
— N-o să te las să-mi faci familia de râs. Ai înţeles?
— Dar eu...
Marcus o reduse la tăcere cu un gest. Ştia că reacţionase prea dur, dar nu se putuse abţine. Tocmai se confruntase cu Penn şi se simţea atât de frustrat. Şi nu găsise altceva mai bun de făcut decât să-l ridiculizeze pe fratele lui şi, indirect, pe el.
O femeie căreia i-ar fi păsat de el, n-ar fi procedat aşa. Dar ea era o femeie rece, insensibilă, pe care n-o interesa decât meseria ei.
În clipa aceea Marcus realiză cât de mult îl interesa Catherine şi acest gând îl făcu să se crispeze. Ei puţin îi păsa de el. Chiar şi pasiunea ei fusese simulată. Ea nu regretase când stopase relaţia lor, înainte de a se ajunge prea departe.
— Am crezut că eşti o persoană deosebită, dar văd că m-am înşelat. Priveşti oamenii ca pe nişte subiecte asupra cărora trebuie să te documentezi, pentru ca mai apoi să le poţi prezenta lumii. S-ar putea ca pe unii să-i amuze ideea, iar alţii să fie chiar impresionaţi. În ce te priveşte, puţin îţi pasă de cine e vorba, important este să ai ce oferi cititorilor.
N-am să-ţi permit să faci asta cu familia mea. Te plătesc bine, şi timpul pe care mi-l acorzi îmi aparţine. Cât mai eşti angajata mea, vreau să uiţi că eşti scriitoare. Şi încă ceva.
Când toate astea se termină şi te vei întoarce la viaţa ta din 136
Hampstead, voi urmări fiecare articol al tău din The Journal.
Dacă găsesc vreodată ceva care să-mi compromită familia, te voi ruina nu numai pe tine, ci şi pe editorul tău. M-ai înţeles?
